Biserica din Tamaseni

Localitatea Tămăşeni este situată pe malul drept al râului Siret, la 8 km depărtare spre N-NE de oraşul Roman. Este atestată documentar de la 12 octombrie 1449, când găsim referiri la lupta ce s-a dat aici între urmaşii lui Alexandru cel Bun: Alexăndrel şi Bogdan. Numele satului are la bază toponimul unguresc „Tamas” dar nu se cunoaşte evenimentul care a făcut ca acest toponim să intre în compunerea numelui satului. Prezenţa catolicilor în comunitatea Tămăşeni este atestată istoric încă din secolele XV-XVI. La 20 august 1571 Gheorghe Vasari, secretarul episcopului de Cameniţa, anunţa nunţiul din Polonia că 2.000 de foşti catolici din Trotuş, Huşi, Roman şi cinci sate din jurul Romanului (Săbăoani, Tămăşeni, Adjudeni, Răchiteni şi probabil Iugani) au fost convertite de la husitism (mişcare religioasă fondată la începutul secolului al XV-lea de J. Hus). Gheorghe Vasari, cerea în aceeaşi scrisoare 12 misionari pentru a se ocupa de grija acestor convertiţi. Deci, după cum reiese de mai sus, aceste aşezări au fost catolice (înainte de 1420), în momentul declanşării prozelitismului husit în Moldova, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. La 2 februarie 1589, printr-un decret al domnitorului Petru Şchiopu, bisericile din Roman, Piatra şi cele cinci sate din jur au fost luate înapoi de la protestanţi şi redate catolicilor. Vatra veche a satului Tămăşeni a fost spre NE de cea actuală, pe promontoriul de lângă „Ghiolul” format pe traseul care curge prin „Borcana”, loc cunoscut sub numele de „Cânipişte”. Acest loc corespunde cu descrierea pe care o făcea episcopul M. Bandini privitor la biserica-capelă şi la credincioşii din Tămăşeni, la 13 decembrie 1646: „… la Tămăşeni este o capelă rudimentară de lemn, acoperită cu stuf…, închinată sfântului Nicolae…, împreună cu copiii sunt în sat 70 de suflete”. Din cauza invaziei turcilor şi a drumului spre Polonia, ce era apropiat de satele Tămăşeni şi Adjudeni, locuitorii acestor sate s-au retras spre pădurile din apropierea Siretului. Astfel se explică faptul că lăcaşul de cult rămâne ruinat fapt ce reiese şi din mărturia episcopului V. Piluzio din 10 iulie 1682: „…Tămăşeni. Biserica de lemn ruinată. Acolo e un clopot. Oameni nu mai sunt…”. Alte relatări le avem după începutul secolului al XVIII-lea, când viaţa catolicilor din Tămăşeni îşi reia cursul normal. Probabil, între 1762 şi 1800 a fost restaurată biserica veche de lemn, până la construcţia altei biserici, înainte de 1800 tot pe „Cânipişte” dar „din zid” (documentele înregistrează cheltuieli mari care au fost făcute pentru restaurarea bisericii „din zid”). Prima biserică din actuala aşezare a satului a început să se construiască în anul 1862 şi a fost opera pr. Valentin Ferenczy. Biserica a fost construită din cărămida ce a rezultat în urma dărâmării unui han sau casa mare boierească din apropiere, care a fost dăruită bisericii de o „cucoană bogată”. Biserica a fost dată în folosinţă la 30 august 1863. Biserica actuală, cu hramul „Sfânta Fecioară Maria Regină”, a fost construită alături de cea veche, spre sud. Ea a fost construită între anii 1956-1960, după planul inginerului Ionel Demeter, în stil modern. Casa parohială a fost dată în folosinţă în anul 1798. „Memoriile” Parohiei Tămăşeni ne arată că nu tot timpul a fost reşedinţa parohială la Tămăşeni, dar şi la Adjudeni, cum ar fi perioada dintre anii 1810-1850. Casa parohială actuală este construită tot în stil modern, pe locul celei vechi. În Parohia Tămăşeni sau în Parohia grupată Tămăşeni-Adjudeni au activat aproximativ 45 de parohi, în afară de cei care au activat în „vremuri de nelinişte”. Comunitatea Tămăşeni este binecuvântată şi se bucură de numeroase chemări la viaţa de apostolat. În prezent într-însa activează şi Surorile Campostrini. Din anul 1988 paroh al acestei comunităţi este pr. Iosif Enăşoaie. Organizaţi în diferite asociaţii, copiii, tinerii şi adulţii încearcă să răspundă permanent cerinţelor Bisericii. În statistica din 1999 Parohia Tămăşeni figurează cu 1.159 de familii, 4.150 de credincioşi; s-au oficiat 51 de botezuri, 28 de căsătorii şi 36 de înmormântări. Marian Gaşpal (Lumina creştinului, decembrie 1999, p. 11) * * * Satul Tămăşeni din judeţul Neamţ este situat pe malul drept al râului Siret, la circa 8 km N-E de oraşul Roman. Prima menţiune a satului se face cu ocazia luptei ce s-a dat aici la 12 octombrie 1449 între urmaşii lui Alexandru cel Bun. Primii germeni ai credinţei catolice pe aceste meleaguri pot fi întâlniţi încă din anul 1599. Se presupune că au existat trei biserici de-a lungul acestor ani, istoriografii bazându-se pe cele trei hramuri despre care se vorbeşte „din bătrâni”. Construcţiile la actuala biserică au început în anul 1956, sub îndrumarea părintelui Vilhelm Clain. În locul bisericii vechi s-a ridicat una din beton armat şi cărămidă. Finalizarea lucrărilor a avut loc în anul 1960. O renovare generală a bisericii şi o modernizare a acesteia a avut loc între anii 1986-1987 şi a fost condusă de către părintele Simon Ioan. În anul 1998, prin contribuţia sătenilor şi coordonarea părintelui paroh Iosif Enăşoaie, au început lucrările de înnoire a acoperişului şi de renovare a exteriorului, iar de la începutul acestui an s-au realizat lucrările de înfrumuseţare interioară, ceea ce a permis ca la data de 23 august, a doua zi de hram a comunităţii, altarul să fie consacrat şi biserica sfinţită în cinstea sfintei Fecioare Maria, Regină. Pr. Iosif Enăşoae (Lumina creştinului, septembrie 2000, p. 11) Prezentare detaliată: PAROHIA TĂMĂŞENI – repere monografice – Prezentare geografic-istorică – Moşia Tămăşeni – Religia şi lăcaşurile de cult – Deservenţii cultului – Clădiri în administraţia parohiei Prezentare geografic-istorică Tămăşeni este sat şi comună în actualul judeţ Neamţ (în trecut judeţul Roman), situat la opt km depărtare spre NE de oraşul Roman şi se mărgineşte: la nord cu satul Adjudeni, la răsărit cu satul Buruieneşti, la apus cu satul Traian din comuna Săbăoani, iar la SE cu satul Luţca din comuna Sagna. Fiind aşezată pe valea Siretului, localitatea Tămăşeni, a fost supusă, de-a lungul anilor, inundaţiilor provocate de viiturile acestui râu. Prima menţiune documentară a comunităţii Tămăşeni o avem în Letopiseţul Tării Moldovei scris de Grigore Ureche. Satul a intrat în istoria României prin lupta ce s-a dat aici, în ziua de 12 octombrie 1449, între urmaşii lui Alexandru cel Bun, Alexăndrel, susţinut de polonezi şi Bogdan, fiul nelegitim al aceluiaşi domn, susţinut de Iancu de Hunedoara. Lupta s-a încheiat cu înfrângerea lui Alexăndrel, Bogdan devenind domn al Moldovei sub numele de Bogdan al II-lea. El este tatăl lui Ştefan cel Mare. Încă din primele menţiuni documentare, satul purta numele de Tămăşeni, ori alte variante care sunt uşor de recunoscut. Numele satului are la bază toponimul unguresc Toma – Tamaş. Vatra veche a satului a fost spre apus, pe locul numit Cânipişte. Bătrânii afirmă că străbunii lor au întemeiat satul sub dealul Traianului înainte de anul 1700. În preajma anului 1750 o holeră pustiitoare a secerat aproape întreaga populaţie a satului. Puţinii supravieţuitori, au părăsit vechea aşezare şi au venit pe locul de astăzi, atunci încă împădurit. Astfel se explică faptul că vatra comunei este situată în zona inundabilă a Siretului. Încă din secolul al XVI-lea, satul Tămăşeni a fost proprietatea mănăstirii Galata din Iaşi, dăruit acesteia de către domnul Moldovei, Petru Şchiopul împreună cu alte sate. Prin poziţia geografică şi varietatea condiţiilor naturale, teritoriul comunei Tămăşeni a reprezentat o vatră favorabilă pentru locuire încă din cele mai vechi timpuri. Terenurile situate în valea Siretului ofereau şi oferă condiţii bune pentru pescuit şi agricultură, surse de apă potabilă, posibilităţi de legătură cu localităţile vecine şi altele mai îndepărtate. Apropierea de marile drumuri comerciale a fost un element de seamă care a determinat dezvoltarea aşezărilor umane. Prima însemnare documentară despre populaţia catolică din Tămăşeni o avem în Codex Bandinus din anul 1646. Se menţionează că în Tămăşeni existau 15 familii cu 70 suflete. După holera pustiitoare din anul 1750 şi după mutarea vetrei satului, populaţia a crescut semnificativ. Statistica pe anul 1804 din Arhiva Parohiei Tămăşeni indică 105 familii cu aproximativ 520 membri. Moşia Tămăşeni Potrivit opiniei lui Radu Rosetti, satele şi moşiile mănăstireşti erau în general mai bine ocrotite în ceea ce priveşte regimul birurilor, iar sătenii de pe aceste moşii suportau mai uşor stăpânirea călugărilor, în comparaţie cu stăpânirea apăsătoare a mirenilor. Acest aspect s-ar fi datorat respectului faţă de Biserică şi faţă de activităţile acesteia sau ca urmare a acordării, de către domni, a unor privilegii şi imunităţi parţiale sau totale, scutiri de biruri, neamestecul slugilor domneşti în problemele de administraţie a moşiilor etc. De scutiri beneficiau şi sătenii din satele mănăstireşti. Acelaşi autor afirmă că „scutirea oamenilor dintr-un sat mănăstiresc de orice altă jurisdicţie decât cea a mănăstirii se făcea totdeauna în folosul material al mănăstirii”. La 22 februarie 1578 moşia Tămăşeni intră în posesia (administrarea) mănăstirii Galata din Iaşi. Printr-un hrisov emis la Iaşi de Petru Şchiopul, domnul Moldovei, la sfatul mitropolitului Teofan, al episcopului de Roman, Istratie şi al episcopului de Rădăuţi, Gheorghe, împreună cu moşia Tămăşeni au fost date mănăstirii Galata mai multe sate cu mori, bălţi şi sălaşe de ţigani: „Am dat şi am miluit ruga noastră nouă zidită, mănăstirea Galata, cu satul Voroveştii şi cu vii şi Mihăileştii cu moară în Bahlui care sunt în ţinut în Cârligătură, cari acele sate au fost drepte ale noastre domneşti; şi cu satul Plopii cu iaz şi Cârsteştii (…) şi satul Sagna cu moară şi cu loc de moară în Siret şi satul Tămăşanii cu moară în Luţcani, cu toate bălţile, cari acele sate mai sus zise, au fost ale noastre domneşti, ascultătoare de cetatea Romanului; ca să fie cu tot venitul. Şi pe lângă aceasta, iarăşi am dat şi am miluit ruga noastră mai sus scrisă, mănăstirea Galaţia, cu 10 familii de ţigani, anume: Mârzea cu femeia şi copii lor, şi Sima Purnacea cu femeia şi copiii lor, şi Cucul cu femeia şi copiii lor, şi Simion Tătăraş cu femeia şi copiii lor, şi Ioan Tima cu femeia şi copiii lor, şi Ioan Poprican cu femeia şi copiii lor, şi Manciul cu femeia şi copiii lor, şi Mătei Buga cu femeia şi copiii lor, şi Dume cu femeia şi copiii lor, şi Petrea Cojan cu femeia şi copiii lor, cari acei ţigani, robi mai sus scris şi au fost ai noştri drept domneşti. Şi să fie sfintei mănăstiri de la Galaţia, uric şi ocine, acele sate şi robi ţigani mai sus scrişi, cu tot venitul neclintit niciodată în veci. Iar hotarul mai sus-scriselor sate, Voroveştii, cu vii şi Mihăileştii cu moară în Bahlui şi Plopii cu iaz şi Cârsteştii (…) şi Sagna cu moară şi loc de moară în Siret şi satul Tămăşani cu moară în Luţca şi cu bălţi să fie din toate părţile după hotarele vechi pe unde au fost din veac”. Mai multe documente date ulterior au întărit privilegiile mănăstirii asupra satelor menţionate mai sus. Pe firul istoriei vom observa ce spun aceste documente care au reîntărit privilegiile mănăstirii asupra moşiei Tămăşeni. Un hrisov care aminteşte de moşia Tămăşeni, emis de domnul Moldovei, Ieremia Movilă, în Suceava, la 6 mai 1598, obligă mănăstirea Galata să treacă în pomelnic pe mama domnului, Maria, pe doamna sa Elisabeta, pe fiul său Constantin şi pe domniţele sale Maria, Irina şi Ecaterina. Iată şi alte documente care scot în evidenţă dependenţa satului Tămăşeni de mănăstirea Galata: Ştefan Tomşa, domnul Moldovei, poruncea din Iaşi, la 30 ianuarie 1613, slugilor sale din ţinutul Romanului să lase în pace satele şi vecinii mănăstirii Galata şi anume: Sadna şi Tămăşanii de dările altor sate, de zile de lucru, de podvoade şi cai de olac. La rândul său Radu Mihnea, domnul Moldovei, întăreşte mănăstirii Galata satele Voroveşti, Mihăileşti, Plopi, Cârsteşti, Belceşti, Sadna şi Tămăşani, iar domnul Gaspar Graziani poruncea din Iaşi, la 18 iulie 1620, pârcălabului, şoltuzului şi pârgarilor din târgul Roman să lase în pace partea mănăstirii Galata din satul Tămăşani, de toate angheriile, gloabele şi podvoadele pe care le vor lua călugării; oamenii de acolo vor plăti numai cisla lor cu cât vor fi înscrişi. O nouă întărire este dată la Iaşi, la 3 octombrie 1620, de către Alexandru, domnul Moldovei, fiul lui Iliaş voievod, care porunceşte pârcălabilor, şoltuzului şi pârgarilor din târgul Roman să lase în pace satul Tămăşeni a mănăstirii Galata de podvoade, de cai de olac şi de toate angariile, plătindu-şi numai dabila lor. Ştefan Tomşa, domnul Moldovei, poruncea, la 8 aprilie 1622, dăbilarilor, pârcălabilor de ţinut, globnicilor, podvodarilor şi deşugubinarilor ţinutului Sadna şi Tămăşani, ale mănăstirii Galata să-şi plătească numai dabila cu care sunt scrişi şi să lucreze la mănăstire, „că v-am scris doauă rînduri de cărţi şi voi de cărţile mele n-aţi ascultat. Bină să ştiţi că de va veni jalubă la domnia mea, vom trimite nişte armaşi de vă vor spînzura acolo în ţinut. (…) Aceasta vă scrie, într-alt chip să nu faceţi…”. După câteva luni, Radu Mihnea, în a doua domnie din Moldova, reîntăreşte scutirea mănăstirii Galata pentru satele: Voroveşti, Mihăileşti, Plopi, Cârsteşti, Belceşti, Sadna şi Tămăşani. Alte două hrisoave emise la Iaşi, la 25 noiembrie 1623 şi 10 mai 1626, lasă să se înţeleagă că veniturile moşiilor Sadna şi Tămăşeni, din ţinutul Roman, servesc mănăstirii pentru a procura bocanci şi îmbrăcăminte pentru călugări. În primul, Radu porunceşte pârcălabilor, şoltuzilor şi pârgarilor de Roman să lase în pace satele Tămăşeani şi Sadna, ale mănăstirii Galata de podvoade, cai de olac şi alte angarale, care vor fi ale călugărilor de bocanci şi de îmbrăcăminte, afară de cisla scrisă în visterie; iar în al doilea, Miron Barnovschi porunceşte pârcălabului din Roman şi pârgarilor de acolo să nu tragă la dări cu târgul sau cu ţinutul satele Tămăşani şi Sadna ale mănăstirii Galata. Tot în 1626, Miron Barnovschi, domnul Moldovei, poruncea pârcălabului de Roman şi pârgarilor să nu ia dări satelor Tămăşani şi Sadna care aparţin mănăstirii Galata: „Dacă veţi vedea cartea domniei mele iar voi să aveţi a lăsa foarte în paci satul Tămăşani şi Sadna, ce iaste a sventei monastirii a Gălăţii de podvoade şi de cai de olac şi de toate angheriile şi de gloabe ce să vor face, ca să aibă a giudeca rugătorii noştrii, călugării de la sventa monastire să le hie de bocanci şi de îmbrăcăminte; iar, cu tîrgul sau cu ţinutul nimic să nu-i trage şi numai să-şi plătească ei cisla lor, cît vor hi scris în visterii şi dobitocul să nu le trageţi pentru alţi oameni sau pentru alte sate, ca să hie în pace. Şi nimeni să nu cuteze mai multu ai învălui preste cartea domniei mele”. În preajma anului 1630 mai întâlnim câteva documente concludente. Unele acte lasă să se înţeleagă că satul Tămăşeni, din cauze pe care nu le cunoaştem (probabil ciuma sau fuga din faţa tătarilor), s-a depopulat. În luna decembrie 1633, printr-un hrisov dat la Iaşi, Moise Movilă a acordat libertate pentru trei ani pentru oamenii din orice neam care s-ar aşeza în siliştea Tămăşani, din ţinutul Roman. Documentul nu specifică faptul că moşia (siliştea) ar fi în administraţia mănăstirii Galata. Domnul scria lui Cârste vistierul că dă slobozenie pe trei ani pentru oamenii de orice neam ce s-ar aşaza în siliştea satelor Tămăşeni ţinutul Roman şi „scuteşte de lucru la domni, de iliş şi de orice deliş de plata ughilor pentru fum, de zloţi, taleri, lei şi orice alte angherii; nici boii lor la podvoade, nici avutul lor să nu li se ia pentru alţi oameni”. Un document de mare importanţă pentru evoluţia moşiei Tămăşeni este hrisovul lui Alexandru Iliaş, domnul Moldovei, dat la 2 martie 1633. Ca într-o adevărată cronică, acesta scrie: „Facem înştiinţare precum au venitu, înainte noastră şi înainte tuturor boiarilor noştri, mari şi mici, slugile noastre, Ştefan Hrincovici şi fratele lui, Ionaşco Hrincovici, şi cumnaţii loru, Dumitraşco Fulger şi Manole, ficiorii Nastasii, fata Glighii Hrincovici şi iarăşi rudeniile lor, Andronache, Dumitraşco şi Sturzea şi cumnatu loru, Lupul Popescul şi surorile loru, Odochiia şi Dafina şi Irina, toţi feciori Badiului, nepoţi Gaftoni, toţi nepoţi şi strănepoţi lui Frănţiianu şi fratelui său, lui Toader Bucotco cluceriul şi s-au jăluit cu mare jalobă şi cu mulţi boiari marturi şi feciori de boiari şi slugitori din curte domnii mele pentru un sat, anume Răchiteni, pe apa Sîretiului, cu vadă de moară în Sîretu ce iaste în ţinutul Sucevei, zicînd cum că acel sat este al lor dreaptă ocină şi moşie şi l-au fostu dat moşul lor, Toader Bucotco biv cluceru, răposatei Măriţăi, doamna răposatului Ioan voievoda, împreună cu alte doao sate a loru, anume Iugani şi Tămăşani, ca să chivirnisască cu dînsăle pînă cînd va fi ea vie. Iar după moarte ei să fie a rudeniilor lui acele trei sate care să vor afla rude mai aproape. Deci cîndu au fostu în domnie Barnovschi vodă, el au luat acel sat Răchiteni de la doamna Marinca în puterea lui, fără de voia iei, precum pentru mai mare credinţa însuşi au mărturisit cu un zapis scris de mîna ei dinainte a mulţi boiari de ţară. Şi au făcut Barnovschi vodă şi mori acolo şi au fostu dat mănăstirii sale. Pentru aceia, domnia mea şi cu tot sfatul boerilor noştri i-am întrebat pre dînşii: au dresuri pre acel satu şi pe celelalte doao sate? Iar ei au arătat înainte noastră urice de la bătrînul Ştefan vodă şi iarăşi de la acestu Ştefan vodă şi de la Bogdan voievoda şi ispisocu de la Iancul voievoda. Deci noi, văzînd atîte dresuri în mînile lor şi atîţa boiari şi feciori de boiari, noi am aflat cumu că sunt a lor acele trei sate Răchiteni şi Iuganii şi Tămăşenii drepte ocine şi moşii. Pentru aceia, domnia mea am dat şi am întorsu lor acele trei sate. Iar pentru acele mori ce au fostu făcut Barnovschi vodă la apa Sîretiului, pe locul lor, în hotarul Răchitenilor, iar domnie me am luat de la dînşii trei zeci şi şasă de mii de aspri turceşti în visterie domnească şi s-au dat în treaba ţării. Pentru aceia, acele trei sate, Răchitenii cu mori şi Iugani şi Tămăşenii, ca să fie lor şi de la noi cu tot venitul. Iar de să va afla la vreun om niscareva diresuri sau zapisă de la doamna Marinca, să nu fie lui nici de un folos, de vreme ce însuşi ia au mărturisit cu zapisul ei care l-au făcut însuşi ia de la sine pre acele sate, înainte a mulţi oameni buni, ca să fie nepoţilor celor ce să vor afla mai aproape lui Bucotco. Iar după aceia s-au aflat aceşti de mai sus scrişi de cît toţi mai aproape rudenii lui Bucotco. Şi de s-ar ivi la niscareva oameni, niscareva dresuri pe acele sate, să nu să crează şi să ia de la dînşii şi să rumpă. Şi după aceia, iarăşi au venit înainte noastră şi înainte boierilor noştri, boiariul nostru Drăgan Tăutul logofăt şi Borăleanul uricariul, ginerele lui Grigore Udre, şi cumnatul lor, Tudosie, feciorul lui Grigorie Udri, şi Vasile sin Părtaşco Udri, şi cu tot neamul Udreştilor şi au pîrît de faţă înainte noastră şi înainte a tot sfatul nostru pe slugele noastre Ştefan Hrincovici şi fratele lui, Ionaşco Hrincovici, şi pe cumnaţii lor, Dumitraşco Fulger şi pe Manole, şi pe rudeniile loru, pe Andronicu şi pe Dumitraşco şi pe Sturzea feciorii Badiului, toţi nepoţii lui Toader Bucotco clucer şi fratelui său, Frănţiian Hrincovici, pentru acele trei sate, anume Răchiteni şi Iuganii şi Tămăşanii, zicîndu înainte noastră cum că Udreştii au fostu rudenie cu Hrincovici cel bătrîn şi să vine şi lor parte întru acele sate. Şi aşa au pîrît ca să împartă toţi împreună acele sate. Iar sluga noastră Ştefan Hrincovici şi Ionaşco Hrincovici şi cumnaţii lor, Dumitraşco Fulger şi Manole şi feciorii Badiului, ei au arătat cum că n-au Udreşti nici o treabă într-acele sate, pentru că sunt de baştină acele sate Bratului Hrincovici celui bătrîn, iar Udreştii ei sunt de pe altă seminţie, precum au arătat înainte noastră a lor drepte urice şi dresuri ce au avut moşul lor Bratul Hrincovici de la bătrînul Ştefan vodă şi de la Bogdan voievodul şi de la Iancul voievod şi de la Petru voievod. Şi nici într-un uricu nu s-au aflat Udreştii ca să aibă parte cu Hrincovici. Iară după aceia, boiariul nostru Drăgan Tăutul logofăt şi Borăleanul uricariul şi feciorii Udreştilor cu toţi rudeniile loru, ei ş-au pus loruş zi de sorocu în trei rînduri ca să aibă aş aduce loruş alte dresuri ce vor fi avîndu. Şi nici la o zi nu ş-au adus dresurile. Iar după aceia ei n-au avut ce răspunde într-alt chipu şi au zis precum că au pierdut dresurile lor. Deci noi, cu tot sfatul nostru, am judecat lor dreaptă judecată şi am aflat că nu au nici o treabă într-acele sate. Şi cît s-au pîrît, s-au pîrît fără isprav şi au rămas din toată lege ţării. Iar slugile noastre Ştefanu Hrincovici şi Ionaşco Hrincovici împreună cu toate rudenie loru, au îndreptat şi au pus ferîia, 24 zloţi tătăreşti, în visterie gospod. Pentru aceia, acele trei sate, Răchiteni cu mori şi Iuganii şi Tămăşanii, ca să fie şi de la domnia mea slugilor noastre, lui Ştefan Hrincovici şi frăţîne-său, lui Ionaşco Hrincovici şi cumnaţii loru lor, lui Dumitraşco Fulger şi Manole, feciorii Nastasii, fata Glighii Hrincovici şi iarăş rudenile lor, lui Andronache şi lui Dumitraşco şi Sturzei şi cumnatului lor, Lupul Popescul, şi surorilor lor Odochie şi Dafini şi Irina, feciorilor Badiului, nepoţîi Gaftoni, toţi nepoţi şi strănepoţi lui Frănţiian şi fratelui său, lui Toader Bucotco cluceru, drepte ocine şi moşie şi uricu şi întăritură lor şi feciorilor lor, nepoţilor şi strănepoţilor lor, lor şi a tot neamul ce să va alege mai aproape, cu tot venitul, ca să nu aibă a se mai pîrî pentru această pîră niciodată în veci. Iar hotarul acelor de mai sus scrisă trei sate, Răchiteni cu mori, şi Iuganii şi Tămăşanii, să fie lor de cătră toate părţile după hotarăle lor cele vechi, pe unde au înblat din veacu”. Într-un hrisov din 10 martie 1634, domnul Moise Movilă dădea şi întărirea „lui Dumitraşco Fulgeru şi dumisale giupînesei Marinca fata Nastasîi, nepoata a lui Gliga Hrincovici, strănepoata lui Franţian Hrincovici şi a lui Toaderu Bucotco clucerul, a lor dreaptă ocină şi cumpărătură, a patra parte din satul din Tămăşani, de lîngă Săretu, în ţinutul Sucevei. Şi acel sat au cumpăratu de la rudeniile lor, de la Grigoraş Borodaci şi de la frate-său Costache, nepoţi a lui Gaftonie, strănepoţi a lui Franţiaş Hrincovici şi a lui Toader Bucotco clucer, în preţul 120 galbeni, bani vechi, de a lui dreaptă ocină şi moştenire şi cumpărătură ce au avut de la Alexandru voievoda întăritură. Pentru aceea şi noi dăm şi întărim iarăşi şi alta a lui dreapta altă ocină şi cumpărătură, giumătate de sat de Răchiteni, iarăşi lîngă Săreti, cu mori gata în Săretiu, care au fostu acel sat dreaptă cumpărătură de la rudele lor, Andronicu şi de la fratele lui, Dumitraşcu şi Sturza şi surorile lor, Efdochie şi Ileana şi Dafina şi Irina, feciori ai lui Badiul, nepoţi a lui Gaftonie, strănepoţi a lui Frănţiaş Hrincovici şi fratele său, Toader cluceriul. Şi acel sat au fostu luat Barnovschi voievod de la mătuşa lor, doamna Marinca, cu mare silă şi apoi l-au luat Alexandru vodă ca să fie acel sat drept domnescu şi au vrut ca să vîndă acel satu altoru oameni streini. Dar sluga noastră Dumitraşco Fulger şi cu jupîneasa lui, Marinca, văzîndu ei precum să pierde acel sat de la mîna lor, fiind a lor dreaptă ocină şi moşie acel sat Răchiteni de la moşii lor, Frănţian şi Bucotco, alte neamuri a lui nu au cu ce să răscumpere şi apoi s-au sculat sluga noastră Fulger şi jupîneasa sa şi au plinit cu mare jalobă în zilele lui Alexandru voievod şi s-au rugat să nu-l vînză la alţi oameni străini, pentru căci că a lor este dreaptă ocină şi moşie. Şi aşa Alexandru voievoda au vîndut acel sat slugii noastre, mai sus numitului Dumitru Fulgeru şi giupînesăi dumnealui în preţul 300 de galbeni şi dintru acei bani au datu Fulgeru 150 galbeni, ca să fie părtaş la giumătate satului, acelui nepot a lui, de mai sus numit, anume Andronicu şi fratele său, Dumitraşco şi Sturza şi surorile lor. Şi din ispisocul ce au avut de la Alexandru voievoda, iată şi noi dămu şi întărimu pe a patra parte din satul Tămăşani, aşijdere şi a patra parte din sat din Răchiteni, ca să-i fie lui dreaptă vecinică şi cumpărătură de la rudeniile lui, de la Ionaşcu Hrincovici, în preţul 200 galbeni, bani buni, ce au dat cu întăritura de la cumpărătura ce are de la Alexandru vodă, părţile şi satul Tămăşeni şi giumătate de sat de Răchiteni şi cu mori în Săretiu şi cu tot venitul, să fie de la domnia mea slugii noastre, mai sus numitului Dumitru Fulger şi giupînesăi dumisale, Mărincăi, dreapta ocină şi cumpărătură şi uric şi întăritură, cu tot venitul, neruşuit şi nestrămutat nici odinioară în veci”. La rândul lor, marii boieri dădeau mărturii, 1 aprilie 1636, cum „au venit înainte noastră Filcea de Nahoreni cu ficiorii săi, cu Vasile şi cu fata sa, cu Marinca, şi cu Sanfira, şi cu Tudora, dea lor de bunăvoie au vîndut a lor dreaptă ocină şi moşie din sat, din Răchiteni, din giumătate de sat a triia parte şi din giumătate de sat de Tămăşani a triia parte, şi din sat din Iugani, din giumătate de sat a triia parte. Aceste părţi de sate vîndutu-le-au lui Dumitraşco Fulgeru, dreptu o sută şi cincizeci de galbeni ungureşti. Şi au dat aceşti bani deplin înainte noastră, întru mîna Filcii şi feciorii săi. Pentru aceia, dacă am văzut noi plata deplin denainte noastră dată, noi am făcut această scrisoare a noastră lui Dumitraşco Fulger să-i fie de mărturie, ca să-ş(i) facă pe acestu zapis şi dresă domneşti. Şi pentru credinţa, noi toţi am pus iscăliturile şi peceţile, ca să ştie. <în slavonă> U Ias, leat 7144 ap(rilie) 1″. Un alt moment din istoria celor trei sate (amintite în documentele anterioare), îl reprezintă un schimb al proprietăţii de pe la 1639-1640, când domnul Moldovei, Vasile Lupu, cumpără cele trei sate de la Dumitraşcu Fulger şi de la alţi strămoşi şi strănepoţi ai lui Toader Bucotco, pe care le dăruieşte mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi, recent ctitorită. Documentul de danie este o copie slavo-română deteriorată, fără început şi sfârşit, lipsind astfel informaţiile despre preţul cumpărării şi alte detalii ale tranzacţiei care s-a făcut: „Să stăpînească acele trei sate, o mie de oi ţărăneşti, care fac 100 de oi domneşti şi 1000 stupi ţărăneşti, care fac 100 stupi domneşti şi 500 porci ţărăneşti, care fac 50 porci domneşti şi toate acestea cîte scriem mai sus să le stăpînească în pace, fără pecetluit şi să nu li se facă nici o învăluire, iară dacă s-ar afla mai multe de cîte scrie mai sus, să plătească goştină şi desetină după dreptate, care se vor lua de la altă ţară şi să fie în pace de toate dabilele şi angheriile, care scriem mai sus, care sunt pe alţi oameni în ţara domniei mele, nici globnici, nici olăcari, nici cămănari să nu aibă treabă acolo, nici gloabă să nu ia. Dar să aibă a lua călugării de la sfînta mănăstire mai sus scrisă de tîrgul Iaşilor, şi să adune toate aceste pentru ca să le fie lor pentru hrană şi pentru îmbrăcăminte, şi acelor cari vor fi săraci de învăţătura cărţii. Drept aceea, acele mai sus scrise sate Răchitenii şi Tămăşănii şi Iuganii, cu mori pe Siret şi cu bălţi de peşte şi cu tot venitul să fie sfintei mănăstiri mai sus zise, de la domnia mea dreaptă ocină, şi danie, şi miluire şi uric, neclintit niciodată în vecii vecilor. Iară hotarăle acestor sate, ca să fie pentru toate părţile după a lor bătrîne hotare, cum au înblat de veci”. Un document emis la Iaşi, la 2 aprilie 1656, în timpul domniei lui Gheorghe Ştefan, atestă că moşia Tămăşeni era încă sub administraţia mănăstirii Trei Ierarhi: „Iată domnia noastră, cercetînd şi cu de amănuntul cetind documenturile înaintea domniei noastre aduse de la călugării de la sfînta monăstire din tărgul nostru, unde este hramul Trei Sfinţi Marele Vasile, Grigorie Bogoslovul şi Ioan Gură de Aur, făcută de ctitorul ei Vasile voievod ce au fost înaintea noastră, şi după cetirea documenturilor înţelegînd dorinţa şi voinţa celui mai sus scris domn carele văzînd mare lipsă de dascăli buni, de învăţători în pămîntul nostru, fără de care foarte mult pămîntul pătimeşte, şi se întunecă fără învăţătura cărţei. Drept aceia, mai sus numitul ctitor, socotind împreună cu tot sfatul ţerei şi dorind de a face bine întru pomenirea pămîntului său, au aşezat prin aşa chemare dascăli buni şi răvnitori la învăţătură de la Kiev Pecerschi sfintei Lavre de la prea o sfinţitu şi de Dumnezeu temătorul părintele Patraşcu Moghilă arhiepiscopul Kievului, ca să fie spre învăţătura şi luminarea minţei tinerilor pămîntului nostru. Iară pentru aceasta le-au dat lor trei sate, anume Răchitenii, Tămăşenii şi Iuganii ca să fie pentru ţinerea şi hrana acelor dascăli buni în învăţături, şi au lăsat lor acele trei sate în pace, despre toate dările mari şi mici ce se vor tîmpla în pămîntul nostru, afară de birul ocîrmuirei de peste an; şi afară de acela încă, să fie apăraţi de oarecare parte din goştina oilor pentru acele sate, şi de altă parte pentru goştina porcilor precum este scris în acele documenturi. Iară apoi, nu de mult acum nici un folos bun nu s-au făcut după acel aşezămînt, căci după ce dascălii aceia s-au isgonit de la mănăstire, şi în locul lor s-au adus din ţara grecească. Drept aceia, noi cu sfatul nostru cercetînd cîtu de buni au fost în învăţături acei dascăli de la Kiev, ce fusese la acea sfîntă mănăstire şi mult lucru şi mare folos rămînînd de la dînşii pămîntului nostru din învăţăturele lor, şi fiindcă acum călugării greci nici un fel de învăţătură nu aduc pămîntului nostru, drepta aceasta domnia mea cercetînd cu rîvnă pentru neaşezarea şi lipsa lor, ce am văzut i-am miluit pe dînşii cu acele mai sus scrise trei sate ca să le fie în pace şi de la domnia noastră despre măruntele danii de preste lună şi de iliş şi de sulgiu şi de miere şi de unt, şi de ciară, afară de darea ocîrmuirei, şi de alte dări aşezate în pămîntul acesta ce se vor întîmpla, să dee şi ei împreună cu dînşii, iară cele de preste lună mărunte dări, să fie călugărilor de la sfînta mănăstire pentru hrană şi îmbrăcăminte nesmintit, în veci de veci”. La 30 ianuarie 1660, domnul Moldovei scuteşte de dăjdii împărăteşti, bisericeşti şi de alte dări şi angarale, satele Tămăşeni, Răchiteni şi Iugani, din ţinutul Romanului, ce aparţin mănăstirii Trei Ierarhi: „Scriem domnia mea la toate slugile noastre care veţi înbla cu dăjdile preuţilor, la ţinutul Romanului, şi la slugi vlădiceşti dămu vouă ştire dacă veţi vede carte domnii mele. Iar voi toţi ca să aveţi a lăsa în pace de dajde înpărătească şi de dajde vlădicească şi de colaci şi de alte dări şi angherii ce vor fi pre alţi preoţi, în ţara domniei mele, pe acestu preot ce va fi lăsat la Tămăşani, şi la Iugani, şi la Răchiteni, care biserică îi făcută de Doamna Mărica şi sunt satele sfintei mănăstiri Trisfetitele, nici întru nimică să nu-i învăluiască, aşijdere, şi de desetenă de stupi, şi de goştină de mascur să fie în pace. Iar cine îi va învălui, bine să ştie că va fi de mare certare de la domnie mea”. La 13 septembrie 1673, Ştefan Petriceico, domnul Moldovei, porunceşte slujitorilor domneşti să lase în pace de dăjdii şi de lucru domnesc satele Iugani, Tămăşeni şi Răchiteni, tocmite cu rupta o dată pe an şi îndeamnă pe locuitorii fugiţi din aceste sate să vină înapoi, acordându-le şi făgăduindu-le unele scutiri: „Aşijdere şi voi sătenii de pentre acele sate am înţeles domnia mea că v-aţi răsipit, ce să vă strîngiţi toţi cari de pi unde ar hi şi să vă aşăzaţi cine şi la lăcaşul său şi după ce vă veţi strînge vom mai socoti de vom mai scade şi din număr şi iată că v-am luat din iliş douăzeci chili de grîu. Pentru aceea aşa vă răspund ales lucru, această vă dăm ştirea, iar cine s-ar ispiti le vă face vreun val piste cartea domniei mele de mare cercetare va fi de la domnia mea”. O altă scutire apare în cartea emisă de acelaşi domn în anul 1673. Acesta este ultimul document în care este menţionat satul Tămăşeni ca moşie a mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi. Documentele ulterioare sunt multiple, dar din lipsă de spaţiu, menţionăm doar data emiterii lor şi sursa folosită: Iaşi, 2 ianuarie 1662; Iaşi, 30 ianuarie 1673; Iaşi, 8 martie 1674; Iaşi, 2 decembrie 1674; Iaşi, 15 noiembrie 1675; Iaşi, 11 iulie 1685. Hrisoavele date la Iaşi de Constantin Duca, la 4 iulie 1693 şi Antioh Cantemir, la 31 ianuarie 1696, ne arată că o parte din oamenii satului Tămăşeni s-au refugiat în satul Mânjeşti, comuna Mogoşeşti – Bârnova, judeţul Iaşi, o altă posesiune a mănăstirii Galata şi pentru aceastea domnii le-au acordat unele scutiri de dări. Constantin Duca, domnul Moldovei, face cunoscut slujitorilor din ţinutul Cârligăturii că fiind ţara la slăbiciune şi oamenii mănăstirilor împrăştiindu-se de prin satele acestora, pentru ca să aibă cine a sluji mănăstirii Galata din Deal, scuteşte de toate dările şi angaralele 24 oameni vecini ai acestei mănăstiri, care au rămas în satele Plopi, Belceşti, Teişori, Tămăşeni şi Sagna, aşezaţi în siliştea sa Mânjeşti, din ţinutul Cârligătura, poruncind ca aceştia să fie lăsaţi în pace de zloţi, lei, taleri, galbeni, iliş, sulgiu, ialuviţă, care împărăteşti, care de branişte şi boi de silişte, dând numai câte trei galbeni de om pe an în două rânduri, la Sfântul Gheorghe şi la Sfântul Dumitru, pe care să-i strângă egumenul şi să-i aducă la visteria domnească. Când va porunci împărăţia să aducă chile la Cameniţa, să dea şi aceştia câte o chilă de pâine şi când se vor duce cai la împărăţie să dea şi ei toţi câte un cal împărătesc preţuit. Numai egumenul să-i judece şi să-i globească, după cum este obiceiul de la alţi bătrâni domni şi numai dacă se vor dovedi cu furtişaguri sau morţi de om, atunci să-i globească judeţul. De asemenea, egumenul să ia deseatină de la stupi şi goştină de la oile şi mascurii ce vor avea oamenii, iar ei să nu mistuiască bucatele altor oameni străini în bucatele lor. La 31 ianuarie 1696 Antioh Cantemir voievod porunceşte slujitorilor săi din ţinutul Cârligătura să lase în pace 24 oameni din vecinii mănăstirii Galata din Deal, care au mai rămas din satele Plopi, Belceşti, Teişori, Tămăşani, Sadna şi care s-au aşezat pe moşia mănăstirii la satul Mânjeşti, din acest ţinut, de zloţi, lei, taleri, galbeni, iliş, sulgiu, ialovişte, precum şi de alte dări şi angarale, urmând să dea câte trei galbeni de om, ca să ajute şi ei la greul ţării, la Sfântul Dumitru şi la Sfântul Gheorghe, pe care strângându-i egumenul să-i ducă la visterie. Când va porunci împărăţia să-i dea chile, la Cameniţa, să dea şi ei câte o chilă de pâine de om pe când s-or cere cai la împărăţie să dea şi ei cu toţii un cal împărătesc; numai egumenul să-i judece şi să-i globească şi să le ia deşugubină şi numai când se vor dovedi că au făcut furtişaguri sau morţi de om, atunci să-i judece judeţul şi să-i globească, aşa cum a fost şi în vremea altor domni bătrâni. De asemenea egumenul să le ia deseatina şi goştina pentru stupii şi mascurii ce-i vor avea, numai bucatele altor oameni să nu le amestece pe ale lor. La 24 noiembrie 1704 a fost emis la Iaşi un hrisov de scutire care arată că moşia Tămăşeni a mănăstirii Galata, este închinată sfântului Mormânt de la Ierusalim. Mihai Racoviţă voievod scrie tuturor slujitorilor din ţinutul Roman să lase în pace de dări satul Tămăşeni al mănăstirii Galata închinată la Ierusalim, având ruptoarea lui deosebită de visteria scrisă la izvodul de ruptă cu pecetea domnului ca şi pe celelalte sate ale mănăstirilor închinate; boierilor să nu ia nici o dare nici pârcălabii de ţinut să nu se amestece cu nici un fel de cheltuieli; de asemenea goştinarii de oi şi de mascuri sau deseatnicii de stupi; din aceste venituri să ia egumenul de la Galata zeciuială; globnicii şi deşugubinarii să nu aibă treabă în acest sat, să nu-i globească nici să-i judece, egumenul având ai judeca pe vinovaţi; cămănarii, bezmănarii şi ceparii să nu ceară nimic din acest sat; olăcarii, podvodarii, conăcarii şi alte slugi domneşti sau boiereşti să se ferească de acest sat chiar dacă ar avea cărţi domneşti. Ulterior, găsim şi alte documente similare datate la: Iaşi, 20 decembrie 1704; Iaşi, 3 iunie 1705; Iaşi, 7 noiembrie 1705; Iaşi, 3 februarie 1710; Iaşi, 20 noiembrie 1711 etc. Şi după acest an (1711) satul a continuat să fie în administrarea mănăstirii Galata şi închinat sfântului Mormânt de la Ierusalim. Această situaţie a continuat până la confiscarea de către stat, prin secularizarea averilor mănăstirilor închinate, în 1864. După confiscare, moşia a fost dată în arendă ca bun al statului, apoi pe la anul 1900 a fost cumpărată de săteni, dar numai o parte, cu suma de 102.000 lei. Religia şi lăcaşurile de cult În timpurile tulburi ce au caracterizat sfârşitul secolului al XIV-lea şi mai tot secolul al XV-lea, istoria a consemnat neînţelegerile, datorate ereziei husite, în câmpul religiei catolice care s-a dovedit a fi foarte şubredă pe aceste meleaguri ale Moldovei în acea perioadă. Locuitorii satelor de pe malul Siretului, atunci când s-au aşezat aici, au fost probabil catolici. Prozelitismul husit s-a declanşat în Moldova în anul 1420, şi s-a răspândit cu o repeziciune deosebită. Dat fiind faptul că „marca de răsărit”, organizată de unguri de-a lungul Siretului, în faţa trecătorilor Carpaţilor, s-a format imediat după marea invazie a tătarilor din 1241 şi datorită faptului că s-a organizat separat de Ungaria, putem susţine că religia acestor oameni era preponderent catolică înainte de erezie. Deşi trăiau într-un ambient majoritar ortodox, credincioşii catolici s-au format în comunităţi în interiorul cărora ceea ce era străin de religia şi obiceiurile lor era exclus, păstrându-şi astfel religia şi cultura de-a lungul veacurilor. După convertirea comunităţilor de care ne vorbeşte Gheorghe Vasari din 1571, prima menţiune a catolicilor din Tămăşeni o avem într-un raport întocmit de Bernardino Quirini, călugăr franciscan, episcop de Argeş, în anul 1599, în urma unei vizite apostolice prin comunităţile catolice din Moldova: „(…) Am vizitat de asemenea tîrgul Săbăoani şi satele Berindeşti, Tămăşeni (Tomasiani), Lucăceşti (Lucaciani) şi Luceni (Luciani) şi încă alte sate vecine, în care am găsit pe toţi locuitorii catolici, de neam unguri, în număr de 300 familii, cam 1400 suflete. (…) Deoarece nu e nici un preot în zisul tîrg şi nici chiar în sate, parohul din oraşul Roman, slujeşte liturghie în biserica sa duminicile şi sărbătorile mai însemnate, fără a se împărtăşi se duce în acest tîrg şi slujeşte o altă liturghie şi aceasta pînă se vor îngriji de un alt paroh…”. Relatarea nu pomeneşte de biserică la Tămăşeni, ci doar în târg, „unde trebuia reparată”. Gruparea de sate catolice de lângă Roman este consemnată şi în relatarea lui Andrei Bogoslovici din anul 1623 care notează: „…în acea provincie, lîngă un rîu repede numit Moldova, mai este un oraş frumos ce se numeşte Roman; aici sunt 72 de case de unguri catolici şi au o biserică închinată sfîntului apostol Petru; au şi preot şi vorbesc mai mult romîneşte decît altă limbă… În apropiere sunt patru sate, unele au biserici, care mai sunt în parte devastate de incursiunile necontenite ale tătarilor. (…) În aceste sate să fie vreo 60 case de catolici”. Biserica de care pomeneşte această relatare, în afara celei de la Roman, nu este localizată, dar orientându-ne după relatarea anterioară, cea din 1599 a lui Quirini, cu mare probabilitate se poate spune că este vorba despre biserica din Săbăoani. Între anii 1630 şi 1632, preotul Paolo Bonnici expune superiorului Misiunii Franciscanilor Minori Conventuali de la Pera (Constantinopol) situaţia satelor din această regiune astfel: „…în Roman, împreună cu alte sate vecine, sunt vreo 60 de case, cu o biserică fără preot din cauza sărăciei…”. Relatarea preotului Paolo Bonnici scoate în relief şi sărăcia oamenilor acestor locuri care făceau ca şi viaţa catolică se fie sărăcită. Putem spune că satul vecin cu satul Săbăoani şi care nu este numit din relatarea preotului Benedict-Emanuil Remondi, în anul 1636, este Tămăşeni. Unindu-şi eforturile reuşesc să-şi poată susţine un preot în ciuda sărăciei: „… plecînd apoi de la Cotnari, am ajuns după cale de o zi, la un sat mare, numit Săbăoani, unde am găsit o biserică de-a noastră clădită din piatră, care însă nu are odăjdii. Aici socotind împreună cu alţi unguri catolici care locuiesc într-un sat vecin, am găsit vreo 80 case de unguri de rit roman; ei ţin acum un preot care foloseşte odăjdiile bisericii din Roman…”. Viaţa creştinilor catolici este menţionată şi de călătorul italian Niccolo Barsi în relatările sale dintre anii 1633 – 1639, unde se arată că sunt două biserici şi viaţa creştină este prosperă în aceste sate. Mărturiile despre comunitatea de credinţă din Tămăşeni continuă pe parcursul prezentării Bisericii Catolice din Moldova făcută de episcopul Petru Bogdan Bakšic în 19 octombrie 1641 care, vizitând Parohia Săbăoani, a notat: „… mai ţin de această biserică de la Săbăoani şi se află în grija acestui paroh anumite sate vecine care aproape au drepturi în această biserică şi la sărbători vin aici din toate satele pentru a asculta slujba şi sunt aproape toţi siliţi să ajute această biserică…”. Relatările preotului Bartolomeo Bassetti din 1643 şi a episcopului Marcu Bandini, din 13 decembrie 1646, ne vorbesc mai mult despre biserică decât despre situaţia comunităţii. Putem deduce că din cauza sărăciei, aceşti oameni nu-şi puteau întreţine biserica şi lucrurile sfinte. Episcopul Bandini aminteşte că „am miruit aici 25 de bărbaţi şi 18 femei”. La 3 septembrie 1659, preotul Bonaventura din Campofranco scrie de la Târgovişte: „… aceste biserici şi de asemenea localnicii, sunt în mare sărăcie; nu au aproape nimic şi de aceea nu pot ţine pe misionari din pomenile lor şi numiţii părinţi misionari nu pot sta acolo fără lefurile anuale ale lor de la Sacra Congregaţie, astfel că acele sărmane suflete pier, găsindu-se fără păstor şi fără un cap al lor. (…) Ar trebui cel puţin alţi trei misionari în Moldova, dar să nu vină fără lefurile lor, pentru că nu vor putea trăi aici…”. Episcopul de Bacău, Matei Kurski (1651-1661), menţionează aceeaşi situaţie la 5 februarie 1659, agravată de instabilitatea politică şi de calamităţile naturale. El notează: „Am administrat pe unde am putut taina Confirmaţiunii. Am vizitat numai două parohii, adică cea din Cotnari şi cea din Bacău. Nu am putut vizita în nici un chip alte parohii, în parte din cauza ciumei care bîntuia atunci cu cea mai mare furie, în parte din cauza lipsei catolicilor, deoarece se refugiaseră prin păduri fugind de oştile tătarilor şi ale altor oşti…”. Situaţia pare relatată mai clar în relaţia din 7 iunie 1661 a preotului Blasius Koi_evi_ în urma vizitei întreprinse în acelaşi an. Ce se spune despre Săbăoani este valabil şi pentru satele ce ţin de acesta: „(…) Săbăoani. Am vizitat biserica foarte ruinată. Catolicii sunt săraci şi domnii nu se îngrijesc să o ajute. Episcopii nu vin. Biserica are odoare; preotul abia se susţine. Cimitirul şi casa parohială acoperită cu paie. Biserica n-are bunuri, preotul ungur se bucură de un nume bun. De Săbăoani se mai ţin Iugani, Lecuşeni, Răchiteni, Adjudeni şi Tămăşeni, fiecare cu o capelă, 287 de suflete în toate”. Starea comunităţii Tămăşeni se agravează, după cum consemnează Vitus Pillutius la Bacău, la 10 iulie 1682, şi care concordă cu situaţia dramatică din ţară când oamenii îşi părăsesc satele. Este momentul când catolicii de pe valea Siretului sau o mare parte dintre ei, părăsesc aşezările lor pentru a se feri din faţa năvălitorilor turci. Ei se îndreaptă spre alte localităţi sau spre zonele împădurite. Preotul Anton Angelini menţionează într-o scrisoare adresată prefectului Misiunii Catolice din Moldova, la 12 iunie 1682, că sătenii, probabil, s-au retras prin păduri sau pe dincolo de Siret: „(…) Din cauza apropierii de drumul mare (via regia) pe unde trec zilnic turcii, locuitorii din Săbăoani s-au risipit prin păduri. (…) Săbăoani, biserică de piatră la care veneau trei sate, dintre care două au fugit în întregime şi stau risipiţi în lunca Siretului. Slujeşte părintele misionar Antonio din Cremona aflat în mare lipsă, neavînd nici măcar casă, ea fiind mistuită de foc împreună cu satul”. Începutul secolului al XVIII-lea înseamnă pentru aceste comunităţi refacerea cursului normal după încetarea trecerii trupelor spre Polonia şi invers. În această perioadă apar noile comunităţi catolice de dincolo de Siret (născute din şederea fugarilor din satele oropsite): Miclăuşeni (Butea), Fărcăşeni, Rotunda, Buruieneşti şi Sagna. În starea de fapt pe care episcopul de Bacău, Stanislau Raymundus Jezierski (1737-1782) o consemnează în descrierea vizitei generale efectuate de el în misiune, biserica parohială din Tămăşeni este prezentată ca fiind a opta din cele 10 biserici parohiale asupra cărora este păstor: „Anno Domini 1741, die 2 augusti. Status Dioecesis Baccoviensis, Dioecesis Baccoviensis in Valacchia habet in ecclesias parochiales hinc inde disperses decem. Prima est ecclesia Baccoviensis. (…) Octava ecclesia parochialis Tomasiensis (Tămăşeni) (…)”. Se pare că această situaţie s-a menţinut pentru un timp scurt, deoarece comunitatea catolică din Tămăşeni apare consemnată iarăşi în anul 1744 în raportul anonim despre situaţia bisericilor catolice din Moldova, ca făcând parte din Parohia Răchiteni, iar pentru biserică se consemnează darurile pe care le-a făcut preotul Francisc Anton Manzi (venit în Moldova din Polonia în anul 1721): „Părintele Manzi a făcut pentru biserica din Tamasceni, care este anexată la biserica din Răchiteni, un potir mic de argint, cu patena (discul) respectivă, o albă de pînză foarte fină şi recipientele pentru uleiurile sfinte” Acesta însuşi mărturiseşte că „… toate aceste lucruri le-am adus din Polonia de la unii binefăcători care mi le-au dat pentru prietenia pe care am avut-o cu ei pe cînd eram acolo…”. Relatările continuă însă mai mult în privinţa bisericii care este în lipsuri. Între anii 1763-1776 comunitatea catolică din Tămăşeni aparţinea de Parohia Răchiteni, după cum spune părintele Frontali în relaţia trimisă la Roma în ziua de 18 februarie 1774, dar apoi, din 1776, după referinţa documentară despre această comunitate din raportul anonim despre starea bisericilor catolice din Moldova, satul „Damasceno” este menţionat ca filială a Parohiei Adjudeni, cu 200 de credincioşi. La o dată pe care, din păcate, încă nu o cunoaştem, la Tămăşeni s-a redeschis centrul parohial. În arhiva parohiei se păstrează un convult cuprinzând Libri matrices începând cu anul 1798. De la această dată avem multe mărturii care atestă comunitatea catolică de aici, activitatea şi progresul ei. Datorită efortului depus de păstorii parohiei, comunitatea a crescut treptat în viaţa spirituală creându-se astfel un ambient pentru o mai bună desfăşurare a vieţii religioase. Intensitatea vieţii de credinţă practicată de credincioşi se ilustrează cel mai bine în numărul de vocaţii la sfânta Preoţie şi la viaţa consacrată. Încet, dar cu paşi siguri, această parohie a dat diecezei preoţi vrednici, iar numărul vocaţiilor este în creştere. La începutul anului 2000, această comunitate număra aproximativ 25 de seminarişti care se pregătesc în ţară şi în străinătate. În această parohie sunt prezente, de zece ani, Surorile Campostrini, cu sediul central la Verona (congregaţie a cărei fondatoare este Teodora Campostrini), în Italia, care prin carisma lor se dedică educării copiilor din sat, în grădiniţa proprie şi se ocupă de un mic orfelinat ce are în componenţă copii din Tămăşeni, Adjudeni, Buruieneşti etc. Aici activează patru surori de naţionalitate italiană cu voturi perpetue şi câteva postulante. Activitatea laicilor a luat amploare mai ales după 1990 prin înscrierea lor în diferite asociaţii ale Bisericii. Acţiunea Catolică se bucură de implicarea mai multor credincioşi (copii, tineri şi adulţi) şi cuprinde un program vast de activitate pastorală cu implicare majoră în liturgie, practici de pietate, acţiuni caritative şi recreative etc. De aceştia se ocupă anumiţi responsabili sub directa îndrumare a păstorilor comunităţii. De asemenea sunt prezente grupuri de persoane unite prin Rozariul viu sau Oficiul la Preasfânta Inimă a lui Isus. Lăcaşurile de cult Pornind în elucidarea acestui aspect al unei monografii istorice, ne dăm seama că lucrul cel mai greu de precizat este stabilirea numărului lăcaşurilor de cult care au existat în Tămăşeni. Prezenţa unei biserici în satul Tămăşeni până aproape de mijlocul secolului al XVII-lea nu poate fi demonstrată pe baza unor documente. Relatarea episcopului Bernardino Quirini, din anul 1599, lasă să se înţeleagă că atunci – în perioada contrareformei din Moldova – nu era biserică la Tămăşeni. Ipoteza se bazează pe amănuntul că preotul din Roman bina în fiecare duminică şi în sărbătorile mai însemnate, adică trebuia să celebreze o a doua sfântă Liturghie pentru credincioşii din satele care erau împrejur: Săbăoani şi Tămăşeni. Dacă ar fi fost biserică şi la Tămăşeni, prin rotaţie – conform altor situaţii similare, ar fi trebuit să celebreze şi la această biserică. Menţionăm că binarea se făcea numai la Săbăoani, ceea ce înseamnă că la Tămăşeni nu era biserică. Iată descrierea episcopului Quirini: „Am vizitat de asemenea târgul Săbăoani şi satele Berindeşti, Tămăşeni, Lucăceşti, Adjudeni şi Luţcani şi încă alte vecine în care am găsit pe toţi locuitorii catolici de neam ungur (sic!, n. r.), în număr de 300 de familii, cam 1400 suflete. Biserica târgului e clădită din piatră şi este mare, dar rău ţinută, cu acoperişul stricat”. Gruparea de sate de lângă Roman este amintită şi de raportul lui Andrei Bogoslovici din anul 1623, astfel: „… în acea provincie, lângă un râu repede, numit Moldova, mai este un oraş frumos ce se cheamă Roman; aici sunt 72 de case de unguri catolici (sic!, n. r.) şi au o biserică închinată sfântului apostol Petru; au şi preot şi vorbesc mai mult româneşte decât altă limbă…; în apropiere sunt patru sate; unele au biserici, care mai sunt în parte devastate de incursiunile necontenite ale tătarilor… În aceste sate să fie vreo 60 case de catolici…”. S-ar părea, după felul cum vorbeşte relatorul, că ar mai fi şi alte biserici, în afară de cea din Săbăoani, într-unul din celelalte sate de lângă Roman, dar nu se precizează unde ar fi. Încă o pomenire generală a satelor din jurul Romanului o mai fac relatările din 1630 şi 1632 ale părintelui Paolo Bonnici. La 24 aprilie 1630, de la Galaţi, el scrie superiorului Misiunii Franciscanilor Conventuali de la Pera, relatându-i activitatea sa în Moldova şi locurile de aici: „… în Roman, împreună cu alte sate vecine sunt vreo 60 de case, cu o biserică fără preot din cauza sărăciei…”. Sărăcia ţării şi lipsa de preoţi făcea ca viaţa catolicilor din regiune să fie precară, iar rapoartele pe care le avem nu menţionează decât tangenţial aşezările catolice din regiune. Astfel, relatarea preotului Benedict-Emanuil Remondi, din anul 1636, aminteşte de un sat vecin cu Săbăoaniul, pe care nu-l numeşte, dar care probabil este Tămăşeni: „Plecând apoi de la Cotnari, am ajuns după cale de o zi, la un sat mare, numit Săbăoani, unde am găsit o biserică de-a noastră clădită din piatră, care însă nu are odăjdii. Aici, socotind împreună cu alţi unguri catolici (sic!, n. r.) care locuiesc într-un sat vecin, am găsit vreo 80 case de unguri (sic!, n. r.) de rit roman; ei ţin acum un preot care foloseşte odăjdiile bisericii din Roman…”. Călătorul italian Niccolo Barssi în relatarea sa din 1633- 1639, aminteşte despre cele cinci sate din jurul Romanului în care sunt două biserici catolice: „Ia seama, cititorule, că în această ţară măcar că aparţine sultanului (sic!, n. r.), sunt multe biserici catolice. În oraşul Cotnari sunt trei; în oraşul Suceava două; (…) … mai este şi oraşul Roman… La cinci mile depărtare de acesta am văzut cinci sate, toate de unguri catolici (sic!, n. r.) şi în acestea se găsesc două biserici, în care slujeşte un călugăr dominican…”. Raportul episcopului Petru-Bogdan Bakšics, din anul 1641, spune că la Tămăşeni era biserică de lemn construită, din evlavie, de unul din credincioşii satului: „… al treilea sat e Tămăşeni, unde sunt 50 suflete pentru împărtăşanie şi 14 copii, de neam sunt unguri (sic!, n. r.). În acest sat se află o biserică sau capelă de lemn, dar nu are nimic pentru oficierea slujbei. Capela a fost construită din cucernicie de unul din locuitorii catolici”. Peste doi ani, relatarea preotului Bartolomeu Bassetti ne dă mai multe amănunte despre biserica din Tămăşeni: „Biserica din Tămăşeni este închinată „Adormirii Fecioarei Maria”; este de lemn, acoperită cu paie, lungă de opt paşi, largă de şase; are un potir de argint cu piciorul şi patena de alamă, un liturghier de la Strigonium… toate în stare rea, o planetă din mătase veche, galbenă şi ruptă, o albă, două feţe de altar şi una cruce de argint…”. Câteva amănunte despre satul Tămăşeni le dă raportul episcopului Marcu Bandini, care a vizitat satul la 13 decembrie 1646: „…Thamasfalva (influenţă vădită asupra lui Bandini din partea secretarului său Beke, n. r.), adică satul sfântul Toma, româneşte Tămăşeni… situate la o milă ungurească depărtare, spre NE de oraşul Roman, într-un loc foarte mănos lângă Siret, având spre nord nişte iazuri foarte bogate în peşte, formate de revărsările Siretului. La Tămăşeni este o capelă rudimentară de lemn, acoperită cu stuf. Clopotniţa este o furcă bifurcată ridicată ca o coloană; este închinată sfântului Nicolae. Are un liturghier fără valoare, rupt şi distrus, un potir de alamă cu patenă, piatră de altar ruptă, o planetă de culoare cerie cu stolă albă şi manipul roş, două văluri, unul de mătase şi altul de pânză. Alba este din pânză, nelucrată bine, un amict, două antipendii de lână, un clopoţel, două prapuri de pânză cu cruce, un clopot mare şi altul mijlociu. Am miruit aici 25 de bărbaţi şi 18 femei. Împreună cu copiii, sunt în sat 70 de suflete”. Tulburările provocate, în ţară, de amestecul tătarilor în interesele urmaşilor lui Vasile Lupu au adus sărăcie şi nesiguranţă. Darea de seamă, din 3 septembrie 1650, a părintelui Bonaventura din Campofranco, scrisă la Târgovişte, relatează următoarele despre Tămăşeni: „… Săbăoani: sunt şaşe sate; acolo se află vreo 150 de familii de unguri (sic!, n. r.) cu două biserici, una este la Săbăoani, cealalta în satul Tămăşeni (Tomasini). În acestea nu este nici un venit sigur, dar pentru ajutor sunt făgăduieli. La toate aceste biserici se va duce misionarul cel mai apropiat spre a le păstori”. Relatarea episcopului de Bacău, Marian Kurski, datată la 5 februarie 1659, aminteşte în trecere despre biserica din Tămăşeni: „Biserica din oraşul Roman e fără paroh, are două biserici afiliate; cea din Săbăoani şi cea din Tămăşeni (Tomaseni)”. Comunitatea catolică din Tămăşeni mai este amintită în relatarea din 7 iunie 1661 a părintelui Blasius Koievi despre vizita pe care a făcut-o la bisericile catolice din Moldova în anul 1651: „De Săbăoani se mai ţin Iugani, Lecuşeni, Răchiteni, Adjudeni şi Tămăşeni, fiecare cu o capelă, 287 de suflete în toate”. Scrisoarea preotului pământean, originar din Cotnari, Ioan-Botezătorul Bărcuţă, din anul 1676, spune că: „…la Tămăşeni este o biserică de lemn făcută de săteni. Preotul care slujeşte la Săbăoani, slujeşte la toate aceste sate şi preotul e plătit de către fiecare dintre ei, cu o anumită sumă de fiecare cap, căci alt venit nu e. În bisericuţa din Tămăşeni se slujeşte în fiecare vineri, când e preot”. Răspunsul misionarului Vito Pilutius la chestionarul trimis de Congregaţia De Propaganda Fide despre situaţia Misiunii din Moldova, ne oferă următoarele date despre satul Tămăşeni: „La Tămăşeni este (biserică) de lemn… de asemenea, în biserica de la Tămăşeni (Tomasciano) sunt odăjdiile necesare, cu potir, patenă şi cruce de argint şi un clopot…”. Raportul aceluiaşi Vito Pilutius, scris la Bacău în ziua de 10 iulie 1682, ne arată situaţia dramatică din ţară, când aproape toţi au fugit. La Tămăşeni nu mai era nimeni: „… Tămăşani. Biserică din lemn ruinată. Acolo e un clopot. Oameni nu sunt…”. Câţiva ani mai târziu, 19 februaire 1691, raportul scris la Iaşi de părintele Francisc-Antonio Renzi, descrie aceeaşi situaţie a satelor parohiei Săbăoani: „În satele de pe râul Siret adică Tămăşeni, Săbăoani, Răchiteni, Teţcani şi Adjudeni, cinci sate între care la mijloc se află o biserică de piatră rămasă în plin câmp; sunt cam 200 familii de catolici, nu este nici un dascăl şi fără preot…”. După pustiirile din Moldova – în perioada marelui exod de aici – relatarea prefectului misiunii, preot Ioan Hrisostomul Dejoannis, din 9 aprilie 1762, ne arată că „biserica închinată sfântului Ioan Botezătorul din Damasceno este ameninţată cu surparea în aşa măsură încât lada cu lucrurile bisericii se ţinea acasă, la un om mai cu vază în sat”. Vatra veche a satului Tămăşeni a fost spre NV de cea actuală, pe promontoriul de lângă „ghiolul” format pe traseul pârâiaşului care curge prin Borcana, loc cunoscut sub numele de Cânipişte, la nord de cimitirul actual al satului. Acest loc corespunde exact cu relatarea pe care a dat-o episcopul Marcu Bandini în anul 1646. Este cunoscut faptul că bisericile vechi erau în perimetrul cimitirului şi întrucât nu se cunoaşte alt cimitir la Tămăşeni, rezultă că bisericile vechi au fost toate în acest loc, până când a trecut pe vatra actuală a satului. Biserica de lemn care s-a construit după cea despre care amintea arhiepiscopul Vito Pilutius, în anul 1682, că era ruinată, este descrisă de relatarea preotului Dejoannis din anul 1762. Registrele de administraţie ale bisericii din Tămăşeni prezintă prea multe cheltuieli, după 1800, pentru finisarea unei biserici de zid cu hramul Sânzieni. Aceasta era pe vatra veche a satului şi a fost părăsită în anul 1862, când s-a construit prima biserică pe vatra nouă a satului şi ale cărei urme de temelii se mai vedeau în perioada interbelică. Intervalul 1762-1800 este destul de mic pentru a putea presupune că între biserica ruinată în anul 1762 şi cea cu hramul Sânzieni, construită în jurul anului 1800, ar mai fi fost alta. Biserica construită în anul 1762 a fost restaurată astfel ca să servească vreo 20 de ani, pentru a ajunge în pragul anului 1800. Nu ştim când s-a început biserica de zid de la Cânipişte, dar cheltuielile mari făcute după anul 1800 presupun construirea unei clopotniţe. Iată tabelul păstrat în arhiva Parohiei Tămăşeni: Data Cheltuieli Piaştri Parale 17 decembrie 1802 pentru lemnarul care a făcut clopotniţa 40 – 1803, după 24 iunie pentru fier 66 24 1803, după 24 iunie pentru meşterii de la clopotniţă 94 36 1803, după 24 iunie pentru ţiganul (probabil fierarul) care a lucrat la clopotniţă 30 20 1804 pentru cuie şi pentru 6 oca de fier la uşile bisericii 7 44 Prima biserică din vatra actuală a satului a început să fie construită în anul 1862 şi este opera parohului Valentin Ferenczy. La demolarea acestei biserici, în anul 1960, s-a găsit la temelie o cărămidă care avea imprimat anul 1862. Registrul de administraţie al Parohiei Tămăşeni consemnează special cheltuielile făcute la biserica nouă sub forma Expensae novae Ecclesiae 1862. Sunt consemnate cheltuielile făcute între 22 iulie 1862 şi 17 octombrie 1862, iar în registru sunt inserate după data de 17 noiembrie 1862. Totalul cheltuielilor s-a ridicat la 4.319 lei şi 36 parale. Examinând aceste cheltuieli se constată că ele privesc numai cele pentru altarul mare al bisericii şi pentru alte două mai mici. O notă de la sfârşitul încasărilor din anul 1862 are următorul conţinut: „Nota: ab Epitropia haereditarea S. Saba pro novo altari oblati sunt 70 galbeni = 2.590 lei„. În jurul bisericii ridicate în anul 1862 a fost cimitir, aşa cum era obiceiul în trecut, iar spre sfârşitul perioadei interbelice se mai vedeau cruci din acest cimitir. Nu cunoaştem datele exacte când au încetat înhumările în cimitirul de lângă biserică. În anul 1887, preotul Alois Scaramucci a fost înmormântat în cimitirul actual, iar preotul Valentin Ferenczy, mort la 31 iulie 1878, a fost înmormântat în biserica construită de dânsul. Se poate presupune că cimitirul actual s-a deschis între aceste două date extreme, 1878 – 1887, mai precis în anul 1885. O tradiţie păstrată din bătrâni ne oferă următoarele elemente: se spune că o proprietăreasă sau o cucoană bogată a donat bisericii o casă boierească veche sau un han, cum susţin alţii. Imobilul, care era în apropiere, a fost demolat, iar cărămida rezultată, inclusiv acoperişul, au fost transportate la Tămăşeni pentru a se clădi biserica nouă. La construcţia ei au lucrat oamenii cu claca.