tag:blogger.com,1999:blog-23668051591977381492024-02-08T21:53:54.757+02:00Genealogy and HistoryKnowing our ancestors is knowing who we are!Cristianhttp://www.blogger.com/profile/06507370535424331633noreply@blogger.comBlogger21125tag:blogger.com,1999:blog-2366805159197738149.post-85915505889709377252015-11-07T16:24:00.000+02:002015-11-07T16:24:01.574+02:00Vineri 13 e noaptea neagra din 1307 cand Filip al 2lea al Frantei a arestat Cavalerii Templieri. Cine citeste o carte sta de vorba cu cel care a scris-o. In anii '40 se spunea ca daca conduci singur il ai in dreapta pe Hitler (asta pt a imparti masina). Daca dai firmituri pe jos esti condamnat o vesnicie sa le aduni cu genele. Cristianhttp://www.blogger.com/profile/06507370535424331633noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2366805159197738149.post-65186768313408388342015-11-07T16:15:00.000+02:002015-11-07T16:15:16.356+02:00Caledonia e Scotia. Capitala lui Burebista a fost Argedava. Fara luna pamantul s-ar clatina si ar fi urgane. Amazonul izvora din Sahara, iar continental America de Sud unit cu Africa se numea Gondwana.Daca vrei sa ajungi repede dute singur, daca vrei sa ajungi departe dute singur (prov african). Cristianhttp://www.blogger.com/profile/06507370535424331633noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2366805159197738149.post-51022155947931218602015-11-07T15:52:00.002+02:002015-11-07T15:52:49.128+02:00Numele localitatilor Comana, Comarnic, Vaslui, Covurlui si cele care se termina in UI provin de la cumani. Iar termenul cuman vine de la KUM care inseamna stepa. De la Djuvara mai stiu ca primi voievozi romani Bararab I si fiul sau Nicolae Alexandru au fost vasali regelui Ungariei (Carol Robert), iar Bararab avea probabil o origine cumanica. Inainte de Basarab I Banatul Severinului si Oltenia au fost incredintae de catre regele Ungariei Cavalerilor Ioaniti (alungati din Ierusalim) cu scopul de a le apara pe la 1247 (Diploma Ioanitilor. Tara Romaneasca era numita de catre slavi Vlasca Zelia Cristianhttp://www.blogger.com/profile/06507370535424331633noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2366805159197738149.post-81928828031376447482015-11-07T15:42:00.001+02:002015-11-07T15:42:57.618+02:00Principiul Montesquieu (separarea executivului, a legislativului si judiciarului) a fost adoptat in Regulamentele Organice incepand cu 1828 in Tarile Romane. Aceasta situatie nu se gasea Rusia care ne-a impus aceste regulamente. Tot incepand cu 1828 situatia taranilor s-a inrautatit. Inainte de 1828 ofereau boierilor o treime din recolta iar dupa erau obligati sa renunte la 50% din recultele proprii (ce-i drept mosia fiind a boierului). Acest lucru s-a facut in urma exporturilor de grane pe care boierii le puteau face pe Dunare in Occident. Aceste informatii au fost culese din cartea lui Neagu Djuvara, Istoria romanilor povestita tinerilor. Tot aici aflam ca turcii au trimis fanarioti in Tarile Romane pentru ca ei nu invatau limbi crestine (spurcate), iar termenul jandarm vine de la gens d'armes din franceza. Cristianhttp://www.blogger.com/profile/06507370535424331633noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2366805159197738149.post-30817765019791750912015-11-07T15:35:00.002+02:002015-11-07T15:35:26.297+02:00Francmasonii au fost la origine un grup de zidari liberi care stiau meserie si o tineau in cerc restrans. Idee a fost preluata de un pastor anglican in sec 18 care a creat o grupare sa lupte impotriva aristrocatiei si a Bisericii CatoliceCristianhttp://www.blogger.com/profile/06507370535424331633noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2366805159197738149.post-15235358026811045482015-11-07T14:46:00.000+02:002015-11-07T14:46:05.943+02:00Filme vazute in perioada feb-iul '15No good need.Gone girl.Beyond justice.Still Alice-j.moore alzheimer.I Origin.G.Bush-a renuntat la desrt k jerta pt razb din irak.Nixon.After.White bird in a blizzard-eva green si Shaileene Woodley. The equalizer-denz wash.The wolf of wallstreet.Orele.Kill your darling.Philomena-tipa din oo7.Divergent-kate winslet&Shailene Woodley.Cand drag ucide-al pacino.Copiii tatalui-clive owen si jul.moore.Jaf armat-gene kackman.Ask me anything-sagetatorii nu cred niciodata in horoscop. David gale-pedeapsa cu moartea.Casino jack.Mary kom-boxera indiana. Ultimul om-tipul evreu kr a mers la vac in ungaria pt a dovedi k e evreu.Casino royal.Everything is illuminated.Blue jasmine.Mike tyson-partea mea de adevar.Before i go to sleep-n.kidman.Armando rege la 1871.La petite reine 14.The four seasons-cei 4 ado rebeli care au ajuns cantareti.Kenau-femeia olandeza.Theory of everything.A good lie.Serena.John lennon. Colivia de aur.YSL. Frida cu salma hayek. Minority report.Vanilla sky.Miscari periculoase-ben afleck.Sleepers-pacatele tineretii..de niro priest.Dirty teacher.The fifth estate.Bonnie and clyde.Traitor.Arsene lupin.Eyes wide shut-tom cruise,nicole kidman. Broke down palace.Lone survivor.The counselor-sefard evreu prov din spania.Skytten.Mr.Brooks-demi more.Riddle.Frequency.Tortured-tipul black dib matrix.Iron doors.Terapie speciala.Pioneer. Lovitura cu efect-amy adams. Adam's apples-mads mikkelsen. Time tiking. Cripterul.Rush. Crash.Notes on a scandal.What doesnt kill you.Arington roadCristianhttp://www.blogger.com/profile/06507370535424331633noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2366805159197738149.post-10028536215755663882015-11-07T14:37:00.000+02:002015-11-07T14:37:11.478+02:00Filmele vazute de mine in perioada aug-oct 2015Immortal beloved'96.No escape'15.Suspiciunea'07,s.leboeuf,carrie anne mos.Regula jocului'00,s.l.jackson.Fara aparare'96,d.moore.Parker'13,j.statham.Mandarine'13,eston.The gift'15.Aproape letala'15,s.l.jackson.Calea suferintei'15.Inainte de venirea iernii,fr.Josephine'13,fr.Experimentul'15.Fratii Bondurant(In afara legii)14,s.leboeuf.Justitie pe cont propriu'11,n.cage.Pierderea realitatii'08,c.tatum.Recuperatorii'10,j.law,f.whitaker.Secretul de la cold creek manor'03,s.stone.Falsificatorul'14,j.travolta.Afaceri interne'90a.garcia,r.gere.Revolutionary road.Momentum.Joc periculos-j.statham.Jucatorul.Ramasitele zilei(antony hopkins).Plansul lui nietsche.mr.holmes.Ultimul diamant.Fapte reale.The devil's violonist.Cracks.Alex cross(12).A long came a spider(m.freeman 01).El secretos de ojos.livstid-lifelive.Shawshank redemption.Amen.The young victoria.Clevaland case.An education-rosamund pike.The china sindrom 78-m.douglas.Le pari. Bresa de securitate. Le con.h8rz.Cristianhttp://www.blogger.com/profile/06507370535424331633noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2366805159197738149.post-19269288281907206452015-08-22T13:08:00.003+03:002015-08-22T13:08:41.712+03:00Biserica din TamaseniLocalitatea Tămăşeni este situată pe malul drept al râului Siret, la 8 km depărtare spre N-NE de oraşul Roman. Este atestată documentar de la 12 octombrie 1449, când găsim referiri la lupta ce s-a dat aici între urmaşii lui Alexandru cel Bun: Alexăndrel şi Bogdan. Numele satului are la bază toponimul unguresc „Tamas” dar nu se cunoaşte evenimentul care a făcut ca acest toponim să intre în compunerea numelui satului.
Prezenţa catolicilor în comunitatea Tămăşeni este atestată istoric încă din secolele XV-XVI. La 20 august 1571 Gheorghe Vasari, secretarul episcopului de Cameniţa, anunţa nunţiul din Polonia că 2.000 de foşti catolici din Trotuş, Huşi, Roman şi cinci sate din jurul Romanului (Săbăoani, Tămăşeni, Adjudeni, Răchiteni şi probabil Iugani) au fost convertite de la husitism (mişcare religioasă fondată la începutul secolului al XV-lea de J. Hus). Gheorghe Vasari, cerea în aceeaşi scrisoare 12 misionari pentru a se ocupa de grija acestor convertiţi. Deci, după cum reiese de mai sus, aceste aşezări au fost catolice (înainte de 1420), în momentul declanşării prozelitismului husit în Moldova, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. La 2 februarie 1589, printr-un decret al domnitorului Petru Şchiopu, bisericile din Roman, Piatra şi cele cinci sate din jur au fost luate înapoi de la protestanţi şi redate catolicilor.
Vatra veche a satului Tămăşeni a fost spre NE de cea actuală, pe promontoriul de lângă „Ghiolul” format pe traseul care curge prin „Borcana”, loc cunoscut sub numele de „Cânipişte”. Acest loc corespunde cu descrierea pe care o făcea episcopul M. Bandini privitor la biserica-capelă şi la credincioşii din Tămăşeni, la 13 decembrie 1646: „… la Tămăşeni este o capelă rudimentară de lemn, acoperită cu stuf…, închinată sfântului Nicolae…, împreună cu copiii sunt în sat 70 de suflete”.
Din cauza invaziei turcilor şi a drumului spre Polonia, ce era apropiat de satele Tămăşeni şi Adjudeni, locuitorii acestor sate s-au retras spre pădurile din apropierea Siretului. Astfel se explică faptul că lăcaşul de cult rămâne ruinat fapt ce reiese şi din mărturia episcopului V. Piluzio din 10 iulie 1682: „…Tămăşeni. Biserica de lemn ruinată. Acolo e un clopot. Oameni nu mai sunt…”. Alte relatări le avem după începutul secolului al XVIII-lea, când viaţa catolicilor din Tămăşeni îşi reia cursul normal. Probabil, între 1762 şi 1800 a fost restaurată biserica veche de lemn, până la construcţia altei biserici, înainte de 1800 tot pe „Cânipişte” dar „din zid” (documentele înregistrează cheltuieli mari care au fost făcute pentru restaurarea bisericii „din zid”).
Prima biserică din actuala aşezare a satului a început să se construiască în anul 1862 şi a fost opera pr. Valentin Ferenczy. Biserica a fost construită din cărămida ce a rezultat în urma dărâmării unui han sau casa mare boierească din apropiere, care a fost dăruită bisericii de o „cucoană bogată”. Biserica a fost dată în folosinţă la 30 august 1863. Biserica actuală, cu hramul „Sfânta Fecioară Maria Regină”, a fost construită alături de cea veche, spre sud. Ea a fost construită între anii 1956-1960, după planul inginerului Ionel Demeter, în stil modern.
Casa parohială a fost dată în folosinţă în anul 1798. „Memoriile” Parohiei Tămăşeni ne arată că nu tot timpul a fost reşedinţa parohială la Tămăşeni, dar şi la Adjudeni, cum ar fi perioada dintre anii 1810-1850. Casa parohială actuală este construită tot în stil modern, pe locul celei vechi.
În Parohia Tămăşeni sau în Parohia grupată Tămăşeni-Adjudeni au activat aproximativ 45 de parohi, în afară de cei care au activat în „vremuri de nelinişte”. Comunitatea Tămăşeni este binecuvântată şi se bucură de numeroase chemări la viaţa de apostolat. În prezent într-însa activează şi Surorile Campostrini. Din anul 1988 paroh al acestei comunităţi este pr. Iosif Enăşoaie. Organizaţi în diferite asociaţii, copiii, tinerii şi adulţii încearcă să răspundă permanent cerinţelor Bisericii.
În statistica din 1999 Parohia Tămăşeni figurează cu 1.159 de familii, 4.150 de credincioşi; s-au oficiat 51 de botezuri, 28 de căsătorii şi 36 de înmormântări.
Marian Gaşpal
(Lumina creştinului, decembrie 1999, p. 11)
* * *
Satul Tămăşeni din judeţul Neamţ este situat pe malul drept al râului Siret, la circa 8 km N-E de oraşul Roman. Prima menţiune a satului se face cu ocazia luptei ce s-a dat aici la 12 octombrie 1449 între urmaşii lui Alexandru cel Bun. Primii germeni ai credinţei catolice pe aceste meleaguri pot fi întâlniţi încă din anul 1599.
Se presupune că au existat trei biserici de-a lungul acestor ani, istoriografii bazându-se pe cele trei hramuri despre care se vorbeşte „din bătrâni”.
Construcţiile la actuala biserică au început în anul 1956, sub îndrumarea părintelui Vilhelm Clain. În locul bisericii vechi s-a ridicat una din beton armat şi cărămidă. Finalizarea lucrărilor a avut loc în anul 1960. O renovare generală a bisericii şi o modernizare a acesteia a avut loc între anii 1986-1987 şi a fost condusă de către părintele Simon Ioan.
În anul 1998, prin contribuţia sătenilor şi coordonarea părintelui paroh Iosif Enăşoaie, au început lucrările de înnoire a acoperişului şi de renovare a exteriorului, iar de la începutul acestui an s-au realizat lucrările de înfrumuseţare interioară, ceea ce a permis ca la data de 23 august, a doua zi de hram a comunităţii, altarul să fie consacrat şi biserica sfinţită în cinstea sfintei Fecioare Maria, Regină.
Pr. Iosif Enăşoae
(Lumina creştinului, septembrie 2000, p. 11)
Prezentare detaliată:
PAROHIA TĂMĂŞENI – repere monografice
– Prezentare geografic-istorică
– Moşia Tămăşeni
– Religia şi lăcaşurile de cult
– Deservenţii cultului
– Clădiri în administraţia parohiei
Prezentare geografic-istorică
Tămăşeni este sat şi comună în actualul judeţ Neamţ (în trecut judeţul Roman), situat la opt km depărtare spre NE de oraşul Roman şi se mărgineşte: la nord cu satul Adjudeni, la răsărit cu satul Buruieneşti, la apus cu satul Traian din comuna Săbăoani, iar la SE cu satul Luţca din comuna Sagna. Fiind aşezată pe valea Siretului, localitatea Tămăşeni, a fost supusă, de-a lungul anilor, inundaţiilor provocate de viiturile acestui râu.
Prima menţiune documentară a comunităţii Tămăşeni o avem în Letopiseţul Tării Moldovei scris de Grigore Ureche. Satul a intrat în istoria României prin lupta ce s-a dat aici, în ziua de 12 octombrie 1449, între urmaşii lui Alexandru cel Bun, Alexăndrel, susţinut de polonezi şi Bogdan, fiul nelegitim al aceluiaşi domn, susţinut de Iancu de Hunedoara. Lupta s-a încheiat cu înfrângerea lui Alexăndrel, Bogdan devenind domn al Moldovei sub numele de Bogdan al II-lea. El este tatăl lui Ştefan cel Mare.
Încă din primele menţiuni documentare, satul purta numele de Tămăşeni, ori alte variante care sunt uşor de recunoscut. Numele satului are la bază toponimul unguresc Toma – Tamaş. Vatra veche a satului a fost spre apus, pe locul numit Cânipişte. Bătrânii afirmă că străbunii lor au întemeiat satul sub dealul Traianului înainte de anul 1700. În preajma anului 1750 o holeră pustiitoare a secerat aproape întreaga populaţie a satului. Puţinii supravieţuitori, au părăsit vechea aşezare şi au venit pe locul de astăzi, atunci încă împădurit. Astfel se explică faptul că vatra comunei este situată în zona inundabilă a Siretului. Încă din secolul al XVI-lea, satul Tămăşeni a fost proprietatea mănăstirii Galata din Iaşi, dăruit acesteia de către domnul Moldovei, Petru Şchiopul împreună cu alte sate.
Prin poziţia geografică şi varietatea condiţiilor naturale, teritoriul comunei Tămăşeni a reprezentat o vatră favorabilă pentru locuire încă din cele mai vechi timpuri. Terenurile situate în valea Siretului ofereau şi oferă condiţii bune pentru pescuit şi agricultură, surse de apă potabilă, posibilităţi de legătură cu localităţile vecine şi altele mai îndepărtate. Apropierea de marile drumuri comerciale a fost un element de seamă care a determinat dezvoltarea aşezărilor umane.
Prima însemnare documentară despre populaţia catolică din Tămăşeni o avem în Codex Bandinus din anul 1646. Se menţionează că în Tămăşeni existau 15 familii cu 70 suflete. După holera pustiitoare din anul 1750 şi după mutarea vetrei satului, populaţia a crescut semnificativ. Statistica pe anul 1804 din Arhiva Parohiei Tămăşeni indică 105 familii cu aproximativ 520 membri.
Moşia Tămăşeni
Potrivit opiniei lui Radu Rosetti, satele şi moşiile mănăstireşti erau în general mai bine ocrotite în ceea ce priveşte regimul birurilor, iar sătenii de pe aceste moşii suportau mai uşor stăpânirea călugărilor, în comparaţie cu stăpânirea apăsătoare a mirenilor. Acest aspect s-ar fi datorat respectului faţă de Biserică şi faţă de activităţile acesteia sau ca urmare a acordării, de către domni, a unor privilegii şi imunităţi parţiale sau totale, scutiri de biruri, neamestecul slugilor domneşti în problemele de administraţie a moşiilor etc. De scutiri beneficiau şi sătenii din satele mănăstireşti.
Acelaşi autor afirmă că „scutirea oamenilor dintr-un sat mănăstiresc de orice altă jurisdicţie decât cea a mănăstirii se făcea totdeauna în folosul material al mănăstirii”.
La 22 februarie 1578 moşia Tămăşeni intră în posesia (administrarea) mănăstirii Galata din Iaşi. Printr-un hrisov emis la Iaşi de Petru Şchiopul, domnul Moldovei, la sfatul mitropolitului Teofan, al episcopului de Roman, Istratie şi al episcopului de Rădăuţi, Gheorghe, împreună cu moşia Tămăşeni au fost date mănăstirii Galata mai multe sate cu mori, bălţi şi sălaşe de ţigani: „Am dat şi am miluit ruga noastră nouă zidită, mănăstirea Galata, cu satul Voroveştii şi cu vii şi Mihăileştii cu moară în Bahlui care sunt în ţinut în Cârligătură, cari acele sate au fost drepte ale noastre domneşti; şi cu satul Plopii cu iaz şi Cârsteştii (…) şi satul Sagna cu moară şi cu loc de moară în Siret şi satul Tămăşanii cu moară în Luţcani, cu toate bălţile, cari acele sate mai sus zise, au fost ale noastre domneşti, ascultătoare de cetatea Romanului; ca să fie cu tot venitul.
Şi pe lângă aceasta, iarăşi am dat şi am miluit ruga noastră mai sus scrisă, mănăstirea Galaţia, cu 10 familii de ţigani, anume: Mârzea cu femeia şi copii lor, şi Sima Purnacea cu femeia şi copiii lor, şi Cucul cu femeia şi copiii lor, şi Simion Tătăraş cu femeia şi copiii lor, şi Ioan Tima cu femeia şi copiii lor, şi Ioan Poprican cu femeia şi copiii lor, şi Manciul cu femeia şi copiii lor, şi Mătei Buga cu femeia şi copiii lor, şi Dume cu femeia şi copiii lor, şi Petrea Cojan cu femeia şi copiii lor, cari acei ţigani, robi mai sus scris şi au fost ai noştri drept domneşti.
Şi să fie sfintei mănăstiri de la Galaţia, uric şi ocine, acele sate şi robi ţigani mai sus scrişi, cu tot venitul neclintit niciodată în veci.
Iar hotarul mai sus-scriselor sate, Voroveştii, cu vii şi Mihăileştii cu moară în Bahlui şi Plopii cu iaz şi Cârsteştii (…) şi Sagna cu moară şi loc de moară în Siret şi satul Tămăşani cu moară în Luţca şi cu bălţi să fie din toate părţile după hotarele vechi pe unde au fost din veac”.
Mai multe documente date ulterior au întărit privilegiile mănăstirii asupra satelor menţionate mai sus. Pe firul istoriei vom observa ce spun aceste documente care au reîntărit privilegiile mănăstirii asupra moşiei Tămăşeni. Un hrisov care aminteşte de moşia Tămăşeni, emis de domnul Moldovei, Ieremia Movilă, în Suceava, la 6 mai 1598, obligă mănăstirea Galata să treacă în pomelnic pe mama domnului, Maria, pe doamna sa Elisabeta, pe fiul său Constantin şi pe domniţele sale Maria, Irina şi Ecaterina.
Iată şi alte documente care scot în evidenţă dependenţa satului Tămăşeni de mănăstirea Galata:
Ştefan Tomşa, domnul Moldovei, poruncea din Iaşi, la 30 ianuarie 1613, slugilor sale din ţinutul Romanului să lase în pace satele şi vecinii mănăstirii Galata şi anume: Sadna şi Tămăşanii de dările altor sate, de zile de lucru, de podvoade şi cai de olac.
La rândul său Radu Mihnea, domnul Moldovei, întăreşte mănăstirii Galata satele Voroveşti, Mihăileşti, Plopi, Cârsteşti, Belceşti, Sadna şi Tămăşani, iar domnul Gaspar Graziani poruncea din Iaşi, la 18 iulie 1620, pârcălabului, şoltuzului şi pârgarilor din târgul Roman să lase în pace partea mănăstirii Galata din satul Tămăşani, de toate angheriile, gloabele şi podvoadele pe care le vor lua călugării; oamenii de acolo vor plăti numai cisla lor cu cât vor fi înscrişi. O nouă întărire este dată la Iaşi, la 3 octombrie 1620, de către Alexandru, domnul Moldovei, fiul lui Iliaş voievod, care porunceşte pârcălabilor, şoltuzului şi pârgarilor din târgul Roman să lase în pace satul Tămăşeni a mănăstirii Galata de podvoade, de cai de olac şi de toate angariile, plătindu-şi numai dabila lor.
Ştefan Tomşa, domnul Moldovei, poruncea, la 8 aprilie 1622, dăbilarilor, pârcălabilor de ţinut, globnicilor, podvodarilor şi deşugubinarilor ţinutului Sadna şi Tămăşani, ale mănăstirii Galata să-şi plătească numai dabila cu care sunt scrişi şi să lucreze la mănăstire, „că v-am scris doauă rînduri de cărţi şi voi de cărţile mele n-aţi ascultat. Bină să ştiţi că de va veni jalubă la domnia mea, vom trimite nişte armaşi de vă vor spînzura acolo în ţinut. (…) Aceasta vă scrie, într-alt chip să nu faceţi…”. După câteva luni, Radu Mihnea, în a doua domnie din Moldova, reîntăreşte scutirea mănăstirii Galata pentru satele: Voroveşti, Mihăileşti, Plopi, Cârsteşti, Belceşti, Sadna şi Tămăşani.
Alte două hrisoave emise la Iaşi, la 25 noiembrie 1623 şi 10 mai 1626, lasă să se înţeleagă că veniturile moşiilor Sadna şi Tămăşeni, din ţinutul Roman, servesc mănăstirii pentru a procura bocanci şi îmbrăcăminte pentru călugări. În primul, Radu porunceşte pârcălabilor, şoltuzilor şi pârgarilor de Roman să lase în pace satele Tămăşeani şi Sadna, ale mănăstirii Galata de podvoade, cai de olac şi alte angarale, care vor fi ale călugărilor de bocanci şi de îmbrăcăminte, afară de cisla scrisă în visterie; iar în al doilea, Miron Barnovschi porunceşte pârcălabului din Roman şi pârgarilor de acolo să nu tragă la dări cu târgul sau cu ţinutul satele Tămăşani şi Sadna ale mănăstirii Galata.
Tot în 1626, Miron Barnovschi, domnul Moldovei, poruncea pârcălabului de Roman şi pârgarilor să nu ia dări satelor Tămăşani şi Sadna care aparţin mănăstirii Galata: „Dacă veţi vedea cartea domniei mele iar voi să aveţi a lăsa foarte în paci satul Tămăşani şi Sadna, ce iaste a sventei monastirii a Gălăţii de podvoade şi de cai de olac şi de toate angheriile şi de gloabe ce să vor face, ca să aibă a giudeca rugătorii noştrii, călugării de la sventa monastire să le hie de bocanci şi de îmbrăcăminte; iar, cu tîrgul sau cu ţinutul nimic să nu-i trage şi numai să-şi plătească ei cisla lor, cît vor hi scris în visterii şi dobitocul să nu le trageţi pentru alţi oameni sau pentru alte sate, ca să hie în pace. Şi nimeni să nu cuteze mai multu ai învălui preste cartea domniei mele”. În preajma anului 1630 mai întâlnim câteva documente concludente.
Unele acte lasă să se înţeleagă că satul Tămăşeni, din cauze pe care nu le cunoaştem (probabil ciuma sau fuga din faţa tătarilor), s-a depopulat. În luna decembrie 1633, printr-un hrisov dat la Iaşi, Moise Movilă a acordat libertate pentru trei ani pentru oamenii din orice neam care s-ar aşeza în siliştea Tămăşani, din ţinutul Roman. Documentul nu specifică faptul că moşia (siliştea) ar fi în administraţia mănăstirii Galata. Domnul scria lui Cârste vistierul că dă slobozenie pe trei ani pentru oamenii de orice neam ce s-ar aşaza în siliştea satelor Tămăşeni ţinutul Roman şi „scuteşte de lucru la domni, de iliş şi de orice deliş de plata ughilor pentru fum, de zloţi, taleri, lei şi orice alte angherii; nici boii lor la podvoade, nici avutul lor să nu li se ia pentru alţi oameni”.
Un document de mare importanţă pentru evoluţia moşiei Tămăşeni este hrisovul lui Alexandru Iliaş, domnul Moldovei, dat la 2 martie 1633. Ca într-o adevărată cronică, acesta scrie: „Facem înştiinţare precum au venitu, înainte noastră şi înainte tuturor boiarilor noştri, mari şi mici, slugile noastre, Ştefan Hrincovici şi fratele lui, Ionaşco Hrincovici, şi cumnaţii loru, Dumitraşco Fulger şi Manole, ficiorii Nastasii, fata Glighii Hrincovici şi iarăşi rudeniile lor, Andronache, Dumitraşco şi Sturzea şi cumnatu loru, Lupul Popescul şi surorile loru, Odochiia şi Dafina şi Irina, toţi feciori Badiului, nepoţi Gaftoni, toţi nepoţi şi strănepoţi lui Frănţiianu şi fratelui său, lui Toader Bucotco cluceriul şi s-au jăluit cu mare jalobă şi cu mulţi boiari marturi şi feciori de boiari şi slugitori din curte domnii mele pentru un sat, anume Răchiteni, pe apa Sîretiului, cu vadă de moară în Sîretu ce iaste în ţinutul Sucevei, zicînd cum că acel sat este al lor dreaptă ocină şi moşie şi l-au fostu dat moşul lor, Toader Bucotco biv cluceru, răposatei Măriţăi, doamna răposatului Ioan voievoda, împreună cu alte doao sate a loru, anume Iugani şi Tămăşani, ca să chivirnisască cu dînsăle pînă cînd va fi ea vie. Iar după moarte ei să fie a rudeniilor lui acele trei sate care să vor afla rude mai aproape.
Deci cîndu au fostu în domnie Barnovschi vodă, el au luat acel sat Răchiteni de la doamna Marinca în puterea lui, fără de voia iei, precum pentru mai mare credinţa însuşi au mărturisit cu un zapis scris de mîna ei dinainte a mulţi boiari de ţară. Şi au făcut Barnovschi vodă şi mori acolo şi au fostu dat mănăstirii sale. Pentru aceia, domnia mea şi cu tot sfatul boerilor noştri i-am întrebat pre dînşii: au dresuri pre acel satu şi pe celelalte doao sate? Iar ei au arătat înainte noastră urice de la bătrînul Ştefan vodă şi iarăşi de la acestu Ştefan vodă şi de la Bogdan voievoda şi ispisocu de la Iancul voievoda. Deci noi, văzînd atîte dresuri în mînile lor şi atîţa boiari şi feciori de boiari, noi am aflat cumu că sunt a lor acele trei sate Răchiteni şi Iuganii şi Tămăşenii drepte ocine şi moşii. Pentru aceia, domnia mea am dat şi am întorsu lor acele trei sate. Iar pentru acele mori ce au fostu făcut Barnovschi vodă la apa Sîretiului, pe locul lor, în hotarul Răchitenilor, iar domnie me am luat de la dînşii trei zeci şi şasă de mii de aspri turceşti în visterie domnească şi s-au dat în treaba ţării. Pentru aceia, acele trei sate, Răchitenii cu mori şi Iugani şi Tămăşenii, ca să fie lor şi de la noi cu tot venitul. Iar de să va afla la vreun om niscareva diresuri sau zapisă de la doamna Marinca, să nu fie lui nici de un folos, de vreme ce însuşi ia au mărturisit cu zapisul ei care l-au făcut însuşi ia de la sine pre acele sate, înainte a mulţi oameni buni, ca să fie nepoţilor celor ce să vor afla mai aproape lui Bucotco. Iar după aceia s-au aflat aceşti de mai sus scrişi de cît toţi mai aproape rudenii lui Bucotco.
Şi de s-ar ivi la niscareva oameni, niscareva dresuri pe acele sate, să nu să crează şi să ia de la dînşii şi să rumpă. Şi după aceia, iarăşi au venit înainte noastră şi înainte boierilor noştri, boiariul nostru Drăgan Tăutul logofăt şi Borăleanul uricariul, ginerele lui Grigore Udre, şi cumnatul lor, Tudosie, feciorul lui Grigorie Udri, şi Vasile sin Părtaşco Udri, şi cu tot neamul Udreştilor şi au pîrît de faţă înainte noastră şi înainte a tot sfatul nostru pe slugele noastre Ştefan Hrincovici şi fratele lui, Ionaşco Hrincovici, şi pe cumnaţii lor, Dumitraşco Fulger şi pe Manole, şi pe rudeniile loru, pe Andronicu şi pe Dumitraşco şi pe Sturzea feciorii Badiului, toţi nepoţii lui Toader Bucotco clucer şi fratelui său, Frănţiian Hrincovici, pentru acele trei sate, anume Răchiteni şi Iuganii şi Tămăşanii, zicîndu înainte noastră cum că Udreştii au fostu rudenie cu Hrincovici cel bătrîn şi să vine şi lor parte întru acele sate.
Şi aşa au pîrît ca să împartă toţi împreună acele sate. Iar sluga noastră Ştefan Hrincovici şi Ionaşco Hrincovici şi cumnaţii lor, Dumitraşco Fulger şi Manole şi feciorii Badiului, ei au arătat cum că n-au Udreşti nici o treabă într-acele sate, pentru că sunt de baştină acele sate Bratului Hrincovici celui bătrîn, iar Udreştii ei sunt de pe altă seminţie, precum au arătat înainte noastră a lor drepte urice şi dresuri ce au avut moşul lor Bratul Hrincovici de la bătrînul Ştefan vodă şi de la Bogdan voievodul şi de la Iancul voievod şi de la Petru voievod. Şi nici într-un uricu nu s-au aflat Udreştii ca să aibă parte cu Hrincovici. Iară după aceia, boiariul nostru Drăgan Tăutul logofăt şi Borăleanul uricariul şi feciorii Udreştilor cu toţi rudeniile loru, ei ş-au pus loruş zi de sorocu în trei rînduri ca să aibă aş aduce loruş alte dresuri ce vor fi avîndu. Şi nici la o zi nu ş-au adus dresurile. Iar după aceia ei n-au avut ce răspunde într-alt chipu şi au zis precum că au pierdut dresurile lor.
Deci noi, cu tot sfatul nostru, am judecat lor dreaptă judecată şi am aflat că nu au nici o treabă într-acele sate. Şi cît s-au pîrît, s-au pîrît fără isprav şi au rămas din toată lege ţării. Iar slugile noastre Ştefanu Hrincovici şi Ionaşco Hrincovici împreună cu toate rudenie loru, au îndreptat şi au pus ferîia, 24 zloţi tătăreşti, în visterie gospod.
Pentru aceia, acele trei sate, Răchiteni cu mori şi Iuganii şi Tămăşanii, ca să fie şi de la domnia mea slugilor noastre, lui Ştefan Hrincovici şi frăţîne-său, lui Ionaşco Hrincovici şi cumnaţii loru lor, lui Dumitraşco Fulger şi Manole, feciorii Nastasii, fata Glighii Hrincovici şi iarăş rudenile lor, lui Andronache şi lui Dumitraşco şi Sturzei şi cumnatului lor, Lupul Popescul, şi surorilor lor Odochie şi Dafini şi Irina, feciorilor Badiului, nepoţîi Gaftoni, toţi nepoţi şi strănepoţi lui Frănţiian şi fratelui său, lui Toader Bucotco cluceru, drepte ocine şi moşie şi uricu şi întăritură lor şi feciorilor lor, nepoţilor şi strănepoţilor lor, lor şi a tot neamul ce să va alege mai aproape, cu tot venitul, ca să nu aibă a se mai pîrî pentru această pîră niciodată în veci.
Iar hotarul acelor de mai sus scrisă trei sate, Răchiteni cu mori, şi Iuganii şi Tămăşanii, să fie lor de cătră toate părţile după hotarăle lor cele vechi, pe unde au înblat din veacu”.
Într-un hrisov din 10 martie 1634, domnul Moise Movilă dădea şi întărirea „lui Dumitraşco Fulgeru şi dumisale giupînesei Marinca fata Nastasîi, nepoata a lui Gliga Hrincovici, strănepoata lui Franţian Hrincovici şi a lui Toaderu Bucotco clucerul, a lor dreaptă ocină şi cumpărătură, a patra parte din satul din Tămăşani, de lîngă Săretu, în ţinutul Sucevei. Şi acel sat au cumpăratu de la rudeniile lor, de la Grigoraş Borodaci şi de la frate-său Costache, nepoţi a lui Gaftonie, strănepoţi a lui Franţiaş Hrincovici şi a lui Toader Bucotco clucer, în preţul 120 galbeni, bani vechi, de a lui dreaptă ocină şi moştenire şi cumpărătură ce au avut de la Alexandru voievoda întăritură.
Pentru aceea şi noi dăm şi întărim iarăşi şi alta a lui dreapta altă ocină şi cumpărătură, giumătate de sat de Răchiteni, iarăşi lîngă Săreti, cu mori gata în Săretiu, care au fostu acel sat dreaptă cumpărătură de la rudele lor, Andronicu şi de la fratele lui, Dumitraşcu şi Sturza şi surorile lor, Efdochie şi Ileana şi Dafina şi Irina, feciori ai lui Badiul, nepoţi a lui Gaftonie, strănepoţi a lui Frănţiaş Hrincovici şi fratele său, Toader cluceriul. Şi acel sat au fostu luat Barnovschi voievod de la mătuşa lor, doamna Marinca, cu mare silă şi apoi l-au luat Alexandru vodă ca să fie acel sat drept domnescu şi au vrut ca să vîndă acel satu altoru oameni streini. Dar sluga noastră Dumitraşco Fulger şi cu jupîneasa lui, Marinca, văzîndu ei precum să pierde acel sat de la mîna lor, fiind a lor dreaptă ocină şi moşie acel sat Răchiteni de la moşii lor, Frănţian şi Bucotco, alte neamuri a lui nu au cu ce să răscumpere şi apoi s-au sculat sluga noastră Fulger şi jupîneasa sa şi au plinit cu mare jalobă în zilele lui Alexandru voievod şi s-au rugat să nu-l vînză la alţi oameni străini, pentru căci că a lor este dreaptă ocină şi moşie. Şi aşa Alexandru voievoda au vîndut acel sat slugii noastre, mai sus numitului Dumitru Fulgeru şi giupînesăi dumnealui în preţul 300 de galbeni şi dintru acei bani au datu Fulgeru 150 galbeni, ca să fie părtaş la giumătate satului, acelui nepot a lui, de mai sus numit, anume Andronicu şi fratele său, Dumitraşco şi Sturza şi surorile lor.
Şi din ispisocul ce au avut de la Alexandru voievoda, iată şi noi dămu şi întărimu pe a patra parte din satul Tămăşani, aşijdere şi a patra parte din sat din Răchiteni, ca să-i fie lui dreaptă vecinică şi cumpărătură de la rudeniile lui, de la Ionaşcu Hrincovici, în preţul 200 galbeni, bani buni, ce au dat cu întăritura de la cumpărătura ce are de la Alexandru vodă, părţile şi satul Tămăşeni şi giumătate de sat de Răchiteni şi cu mori în Săretiu şi cu tot venitul, să fie de la domnia mea slugii noastre, mai sus numitului Dumitru Fulger şi giupînesăi dumisale, Mărincăi, dreapta ocină şi cumpărătură şi uric şi întăritură, cu tot venitul, neruşuit şi nestrămutat nici odinioară în veci”.
La rândul lor, marii boieri dădeau mărturii, 1 aprilie 1636, cum „au venit înainte noastră Filcea de Nahoreni cu ficiorii săi, cu Vasile şi cu fata sa, cu Marinca, şi cu Sanfira, şi cu Tudora, dea lor de bunăvoie au vîndut a lor dreaptă ocină şi moşie din sat, din Răchiteni, din giumătate de sat a triia parte şi din giumătate de sat de Tămăşani a triia parte, şi din sat din Iugani, din giumătate de sat a triia parte. Aceste părţi de sate vîndutu-le-au lui Dumitraşco Fulgeru, dreptu o sută şi cincizeci de galbeni ungureşti. Şi au dat aceşti bani deplin înainte noastră, întru mîna Filcii şi feciorii săi. Pentru aceia, dacă am văzut noi plata deplin denainte noastră dată, noi am făcut această scrisoare a noastră lui Dumitraşco Fulger să-i fie de mărturie, ca să-ş(i) facă pe acestu zapis şi dresă domneşti. Şi pentru credinţa, noi toţi am pus iscăliturile şi peceţile, ca să ştie. <în slavonă> U Ias, leat 7144 ap(rilie) 1″.
Un alt moment din istoria celor trei sate (amintite în documentele anterioare), îl reprezintă un schimb al proprietăţii de pe la 1639-1640, când domnul Moldovei, Vasile Lupu, cumpără cele trei sate de la Dumitraşcu Fulger şi de la alţi strămoşi şi strănepoţi ai lui Toader Bucotco, pe care le dăruieşte mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi, recent ctitorită. Documentul de danie este o copie slavo-română deteriorată, fără început şi sfârşit, lipsind astfel informaţiile despre preţul cumpărării şi alte detalii ale tranzacţiei care s-a făcut: „Să stăpînească acele trei sate, o mie de oi ţărăneşti, care fac 100 de oi domneşti şi 1000 stupi ţărăneşti, care fac 100 stupi domneşti şi 500 porci ţărăneşti, care fac 50 porci domneşti şi toate acestea cîte scriem mai sus să le stăpînească în pace, fără pecetluit şi să nu li se facă nici o învăluire, iară dacă s-ar afla mai multe de cîte scrie mai sus, să plătească goştină şi desetină după dreptate, care se vor lua de la altă ţară şi să fie în pace de toate dabilele şi angheriile, care scriem mai sus, care sunt pe alţi oameni în ţara domniei mele, nici globnici, nici olăcari, nici cămănari să nu aibă treabă acolo, nici gloabă să nu ia. Dar să aibă a lua călugării de la sfînta mănăstire mai sus scrisă de tîrgul Iaşilor, şi să adune toate aceste pentru ca să le fie lor pentru hrană şi pentru îmbrăcăminte, şi acelor cari vor fi săraci de învăţătura cărţii.
Drept aceea, acele mai sus scrise sate Răchitenii şi Tămăşănii şi Iuganii, cu mori pe Siret şi cu bălţi de peşte şi cu tot venitul să fie sfintei mănăstiri mai sus zise, de la domnia mea dreaptă ocină, şi danie, şi miluire şi uric, neclintit niciodată în vecii vecilor.
Iară hotarăle acestor sate, ca să fie pentru toate părţile după a lor bătrîne hotare, cum au înblat de veci”.
Un document emis la Iaşi, la 2 aprilie 1656, în timpul domniei lui Gheorghe Ştefan, atestă că moşia Tămăşeni era încă sub administraţia mănăstirii Trei Ierarhi: „Iată domnia noastră, cercetînd şi cu de amănuntul cetind documenturile înaintea domniei noastre aduse de la călugării de la sfînta monăstire din tărgul nostru, unde este hramul Trei Sfinţi Marele Vasile, Grigorie Bogoslovul şi Ioan Gură de Aur, făcută de ctitorul ei Vasile voievod ce au fost înaintea noastră, şi după cetirea documenturilor înţelegînd dorinţa şi voinţa celui mai sus scris domn carele văzînd mare lipsă de dascăli buni, de învăţători în pămîntul nostru, fără de care foarte mult pămîntul pătimeşte, şi se întunecă fără învăţătura cărţei. Drept aceia, mai sus numitul ctitor, socotind împreună cu tot sfatul ţerei şi dorind de a face bine întru pomenirea pămîntului său, au aşezat prin aşa chemare dascăli buni şi răvnitori la învăţătură de la Kiev Pecerschi sfintei Lavre de la prea o sfinţitu şi de Dumnezeu temătorul părintele Patraşcu Moghilă arhiepiscopul Kievului, ca să fie spre învăţătura şi luminarea minţei tinerilor pămîntului nostru. Iară pentru aceasta le-au dat lor trei sate, anume Răchitenii, Tămăşenii şi Iuganii ca să fie pentru ţinerea şi hrana acelor dascăli buni în învăţături, şi au lăsat lor acele trei sate în pace, despre toate dările mari şi mici ce se vor tîmpla în pămîntul nostru, afară de birul ocîrmuirei de peste an; şi afară de acela încă, să fie apăraţi de oarecare parte din goştina oilor pentru acele sate, şi de altă parte pentru goştina porcilor precum este scris în acele documenturi. Iară apoi, nu de mult acum nici un folos bun nu s-au făcut după acel aşezămînt, căci după ce dascălii aceia s-au isgonit de la mănăstire, şi în locul lor s-au adus din ţara grecească. Drept aceia, noi cu sfatul nostru cercetînd cîtu de buni au fost în învăţături acei dascăli de la Kiev, ce fusese la acea sfîntă mănăstire şi mult lucru şi mare folos rămînînd de la dînşii pămîntului nostru din învăţăturele lor, şi fiindcă acum călugării greci nici un fel de învăţătură nu aduc pămîntului nostru, drepta aceasta domnia mea cercetînd cu rîvnă pentru neaşezarea şi lipsa lor, ce am văzut i-am miluit pe dînşii cu acele mai sus scrise trei sate ca să le fie în pace şi de la domnia noastră despre măruntele danii de preste lună şi de iliş şi de sulgiu şi de miere şi de unt, şi de ciară, afară de darea ocîrmuirei, şi de alte dări aşezate în pămîntul acesta ce se vor întîmpla, să dee şi ei împreună cu dînşii, iară cele de preste lună mărunte dări, să fie călugărilor de la sfînta mănăstire pentru hrană şi îmbrăcăminte nesmintit, în veci de veci”.
La 30 ianuarie 1660, domnul Moldovei scuteşte de dăjdii împărăteşti, bisericeşti şi de alte dări şi angarale, satele Tămăşeni, Răchiteni şi Iugani, din ţinutul Romanului, ce aparţin mănăstirii Trei Ierarhi: „Scriem domnia mea la toate slugile noastre care veţi înbla cu dăjdile preuţilor, la ţinutul Romanului, şi la slugi vlădiceşti dămu vouă ştire dacă veţi vede carte domnii mele. Iar voi toţi ca să aveţi a lăsa în pace de dajde înpărătească şi de dajde vlădicească şi de colaci şi de alte dări şi angherii ce vor fi pre alţi preoţi, în ţara domniei mele, pe acestu preot ce va fi lăsat la Tămăşani, şi la Iugani, şi la Răchiteni, care biserică îi făcută de Doamna Mărica şi sunt satele sfintei mănăstiri Trisfetitele, nici întru nimică să nu-i învăluiască, aşijdere, şi de desetenă de stupi, şi de goştină de mascur să fie în pace. Iar cine îi va învălui, bine să ştie că va fi de mare certare de la domnie mea”.
La 13 septembrie 1673, Ştefan Petriceico, domnul Moldovei, porunceşte slujitorilor domneşti să lase în pace de dăjdii şi de lucru domnesc satele Iugani, Tămăşeni şi Răchiteni, tocmite cu rupta o dată pe an şi îndeamnă pe locuitorii fugiţi din aceste sate să vină înapoi, acordându-le şi făgăduindu-le unele scutiri: „Aşijdere şi voi sătenii de pentre acele sate am înţeles domnia mea că v-aţi răsipit, ce să vă strîngiţi toţi cari de pi unde ar hi şi să vă aşăzaţi cine şi la lăcaşul său şi după ce vă veţi strînge vom mai socoti de vom mai scade şi din număr şi iată că v-am luat din iliş douăzeci chili de grîu. Pentru aceea aşa vă răspund ales lucru, această vă dăm ştirea, iar cine s-ar ispiti le vă face vreun val piste cartea domniei mele de mare cercetare va fi de la domnia mea”.
O altă scutire apare în cartea emisă de acelaşi domn în anul 1673. Acesta este ultimul document în care este menţionat satul Tămăşeni ca moşie a mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi. Documentele ulterioare sunt multiple, dar din lipsă de spaţiu, menţionăm doar data emiterii lor şi sursa folosită: Iaşi, 2 ianuarie 1662; Iaşi, 30 ianuarie 1673; Iaşi, 8 martie 1674; Iaşi, 2 decembrie 1674; Iaşi, 15 noiembrie 1675; Iaşi, 11 iulie 1685.
Hrisoavele date la Iaşi de Constantin Duca, la 4 iulie 1693 şi Antioh Cantemir, la 31 ianuarie 1696, ne arată că o parte din oamenii satului Tămăşeni s-au refugiat în satul Mânjeşti, comuna Mogoşeşti – Bârnova, judeţul Iaşi, o altă posesiune a mănăstirii Galata şi pentru aceastea domnii le-au acordat unele scutiri de dări. Constantin Duca, domnul Moldovei, face cunoscut slujitorilor din ţinutul Cârligăturii că fiind ţara la slăbiciune şi oamenii mănăstirilor împrăştiindu-se de prin satele acestora, pentru ca să aibă cine a sluji mănăstirii Galata din Deal, scuteşte de toate dările şi angaralele 24 oameni vecini ai acestei mănăstiri, care au rămas în satele Plopi, Belceşti, Teişori, Tămăşeni şi Sagna, aşezaţi în siliştea sa Mânjeşti, din ţinutul Cârligătura, poruncind ca aceştia să fie lăsaţi în pace de zloţi, lei, taleri, galbeni, iliş, sulgiu, ialuviţă, care împărăteşti, care de branişte şi boi de silişte, dând numai câte trei galbeni de om pe an în două rânduri, la Sfântul Gheorghe şi la Sfântul Dumitru, pe care să-i strângă egumenul şi să-i aducă la visteria domnească. Când va porunci împărăţia să aducă chile la Cameniţa, să dea şi aceştia câte o chilă de pâine şi când se vor duce cai la împărăţie să dea şi ei toţi câte un cal împărătesc preţuit. Numai egumenul să-i judece şi să-i globească, după cum este obiceiul de la alţi bătrâni domni şi numai dacă se vor dovedi cu furtişaguri sau morţi de om, atunci să-i globească judeţul. De asemenea, egumenul să ia deseatină de la stupi şi goştină de la oile şi mascurii ce vor avea oamenii, iar ei să nu mistuiască bucatele altor oameni străini în bucatele lor.
La 31 ianuarie 1696 Antioh Cantemir voievod porunceşte slujitorilor săi din ţinutul Cârligătura să lase în pace 24 oameni din vecinii mănăstirii Galata din Deal, care au mai rămas din satele Plopi, Belceşti, Teişori, Tămăşani, Sadna şi care s-au aşezat pe moşia mănăstirii la satul Mânjeşti, din acest ţinut, de zloţi, lei, taleri, galbeni, iliş, sulgiu, ialovişte, precum şi de alte dări şi angarale, urmând să dea câte trei galbeni de om, ca să ajute şi ei la greul ţării, la Sfântul Dumitru şi la Sfântul Gheorghe, pe care strângându-i egumenul să-i ducă la visterie. Când va porunci împărăţia să-i dea chile, la Cameniţa, să dea şi ei câte o chilă de pâine de om pe când s-or cere cai la împărăţie să dea şi ei cu toţii un cal împărătesc; numai egumenul să-i judece şi să-i globească şi să le ia deşugubină şi numai când se vor dovedi că au făcut furtişaguri sau morţi de om, atunci să-i judece judeţul şi să-i globească, aşa cum a fost şi în vremea altor domni bătrâni. De asemenea egumenul să le ia deseatina şi goştina pentru stupii şi mascurii ce-i vor avea, numai bucatele altor oameni să nu le amestece pe ale lor.
La 24 noiembrie 1704 a fost emis la Iaşi un hrisov de scutire care arată că moşia Tămăşeni a mănăstirii Galata, este închinată sfântului Mormânt de la Ierusalim. Mihai Racoviţă voievod scrie tuturor slujitorilor din ţinutul Roman să lase în pace de dări satul Tămăşeni al mănăstirii Galata închinată la Ierusalim, având ruptoarea lui deosebită de visteria scrisă la izvodul de ruptă cu pecetea domnului ca şi pe celelalte sate ale mănăstirilor închinate; boierilor să nu ia nici o dare nici pârcălabii de ţinut să nu se amestece cu nici un fel de cheltuieli; de asemenea goştinarii de oi şi de mascuri sau deseatnicii de stupi; din aceste venituri să ia egumenul de la Galata zeciuială; globnicii şi deşugubinarii să nu aibă treabă în acest sat, să nu-i globească nici să-i judece, egumenul având ai judeca pe vinovaţi; cămănarii, bezmănarii şi ceparii să nu ceară nimic din acest sat; olăcarii, podvodarii, conăcarii şi alte slugi domneşti sau boiereşti să se ferească de acest sat chiar dacă ar avea cărţi domneşti.
Ulterior, găsim şi alte documente similare datate la: Iaşi, 20 decembrie 1704; Iaşi, 3 iunie 1705; Iaşi, 7 noiembrie 1705; Iaşi, 3 februarie 1710; Iaşi, 20 noiembrie 1711 etc.
Şi după acest an (1711) satul a continuat să fie în administrarea mănăstirii Galata şi închinat sfântului Mormânt de la Ierusalim. Această situaţie a continuat până la confiscarea de către stat, prin secularizarea averilor mănăstirilor închinate, în 1864. După confiscare, moşia a fost dată în arendă ca bun al statului, apoi pe la anul 1900 a fost cumpărată de săteni, dar numai o parte, cu suma de 102.000 lei.
Religia şi lăcaşurile de cult
În timpurile tulburi ce au caracterizat sfârşitul secolului al XIV-lea şi mai tot secolul al XV-lea, istoria a consemnat neînţelegerile, datorate ereziei husite, în câmpul religiei catolice care s-a dovedit a fi foarte şubredă pe aceste meleaguri ale Moldovei în acea perioadă. Locuitorii satelor de pe malul Siretului, atunci când s-au aşezat aici, au fost probabil catolici. Prozelitismul husit s-a declanşat în Moldova în anul 1420, şi s-a răspândit cu o repeziciune deosebită. Dat fiind faptul că „marca de răsărit”, organizată de unguri de-a lungul Siretului, în faţa trecătorilor Carpaţilor, s-a format imediat după marea invazie a tătarilor din 1241 şi datorită faptului că s-a organizat separat de Ungaria, putem susţine că religia acestor oameni era preponderent catolică înainte de erezie.
Deşi trăiau într-un ambient majoritar ortodox, credincioşii catolici s-au format în comunităţi în interiorul cărora ceea ce era străin de religia şi obiceiurile lor era exclus, păstrându-şi astfel religia şi cultura de-a lungul veacurilor. După convertirea comunităţilor de care ne vorbeşte Gheorghe Vasari din 1571, prima menţiune a catolicilor din Tămăşeni o avem într-un raport întocmit de Bernardino Quirini, călugăr franciscan, episcop de Argeş, în anul 1599, în urma unei vizite apostolice prin comunităţile catolice din Moldova: „(…) Am vizitat de asemenea tîrgul Săbăoani şi satele Berindeşti, Tămăşeni (Tomasiani), Lucăceşti (Lucaciani) şi Luceni (Luciani) şi încă alte sate vecine, în care am găsit pe toţi locuitorii catolici, de neam unguri, în număr de 300 familii, cam 1400 suflete. (…) Deoarece nu e nici un preot în zisul tîrg şi nici chiar în sate, parohul din oraşul Roman, slujeşte liturghie în biserica sa duminicile şi sărbătorile mai însemnate, fără a se împărtăşi se duce în acest tîrg şi slujeşte o altă liturghie şi aceasta pînă se vor îngriji de un alt paroh…”.
Relatarea nu pomeneşte de biserică la Tămăşeni, ci doar în târg, „unde trebuia reparată”. Gruparea de sate catolice de lângă Roman este consemnată şi în relatarea lui Andrei Bogoslovici din anul 1623 care notează: „…în acea provincie, lîngă un rîu repede numit Moldova, mai este un oraş frumos ce se numeşte Roman; aici sunt 72 de case de unguri catolici şi au o biserică închinată sfîntului apostol Petru; au şi preot şi vorbesc mai mult romîneşte decît altă limbă… În apropiere sunt patru sate, unele au biserici, care mai sunt în parte devastate de incursiunile necontenite ale tătarilor. (…) În aceste sate să fie vreo 60 case de catolici”.
Biserica de care pomeneşte această relatare, în afara celei de la Roman, nu este localizată, dar orientându-ne după relatarea anterioară, cea din 1599 a lui Quirini, cu mare probabilitate se poate spune că este vorba despre biserica din Săbăoani. Între anii 1630 şi 1632, preotul Paolo Bonnici expune superiorului Misiunii Franciscanilor Minori Conventuali de la Pera (Constantinopol) situaţia satelor din această regiune astfel: „…în Roman, împreună cu alte sate vecine, sunt vreo 60 de case, cu o biserică fără preot din cauza sărăciei…”. Relatarea preotului Paolo Bonnici scoate în relief şi sărăcia oamenilor acestor locuri care făceau ca şi viaţa catolică se fie sărăcită.
Putem spune că satul vecin cu satul Săbăoani şi care nu este numit din relatarea preotului Benedict-Emanuil Remondi, în anul 1636, este Tămăşeni. Unindu-şi eforturile reuşesc să-şi poată susţine un preot în ciuda sărăciei: „… plecînd apoi de la Cotnari, am ajuns după cale de o zi, la un sat mare, numit Săbăoani, unde am găsit o biserică de-a noastră clădită din piatră, care însă nu are odăjdii. Aici socotind împreună cu alţi unguri catolici care locuiesc într-un sat vecin, am găsit vreo 80 case de unguri de rit roman; ei ţin acum un preot care foloseşte odăjdiile bisericii din Roman…”.
Viaţa creştinilor catolici este menţionată şi de călătorul italian Niccolo Barsi în relatările sale dintre anii 1633 – 1639, unde se arată că sunt două biserici şi viaţa creştină este prosperă în aceste sate. Mărturiile despre comunitatea de credinţă din Tămăşeni continuă pe parcursul prezentării Bisericii Catolice din Moldova făcută de episcopul Petru Bogdan Bakic în 19 octombrie 1641 care, vizitând Parohia Săbăoani, a notat: „… mai ţin de această biserică de la Săbăoani şi se află în grija acestui paroh anumite sate vecine care aproape au drepturi în această biserică şi la sărbători vin aici din toate satele pentru a asculta slujba şi sunt aproape toţi siliţi să ajute această biserică…”.
Relatările preotului Bartolomeo Bassetti din 1643 şi a episcopului Marcu Bandini, din 13 decembrie 1646, ne vorbesc mai mult despre biserică decât despre situaţia comunităţii. Putem deduce că din cauza sărăciei, aceşti oameni nu-şi puteau întreţine biserica şi lucrurile sfinte. Episcopul Bandini aminteşte că „am miruit aici 25 de bărbaţi şi 18 femei”. La 3 septembrie 1659, preotul Bonaventura din Campofranco scrie de la Târgovişte: „… aceste biserici şi de asemenea localnicii, sunt în mare sărăcie; nu au aproape nimic şi de aceea nu pot ţine pe misionari din pomenile lor şi numiţii părinţi misionari nu pot sta acolo fără lefurile anuale ale lor de la Sacra Congregaţie, astfel că acele sărmane suflete pier, găsindu-se fără păstor şi fără un cap al lor. (…) Ar trebui cel puţin alţi trei misionari în Moldova, dar să nu vină fără lefurile lor, pentru că nu vor putea trăi aici…”.
Episcopul de Bacău, Matei Kurski (1651-1661), menţionează aceeaşi situaţie la 5 februarie 1659, agravată de instabilitatea politică şi de calamităţile naturale. El notează: „Am administrat pe unde am putut taina Confirmaţiunii. Am vizitat numai două parohii, adică cea din Cotnari şi cea din Bacău. Nu am putut vizita în nici un chip alte parohii, în parte din cauza ciumei care bîntuia atunci cu cea mai mare furie, în parte din cauza lipsei catolicilor, deoarece se refugiaseră prin păduri fugind de oştile tătarilor şi ale altor oşti…”. Situaţia pare relatată mai clar în relaţia din 7 iunie 1661 a preotului Blasius Koi_evi_ în urma vizitei întreprinse în acelaşi an. Ce se spune despre Săbăoani este valabil şi pentru satele ce ţin de acesta: „(…) Săbăoani. Am vizitat biserica foarte ruinată. Catolicii sunt săraci şi domnii nu se îngrijesc să o ajute. Episcopii nu vin. Biserica are odoare; preotul abia se susţine. Cimitirul şi casa parohială acoperită cu paie. Biserica n-are bunuri, preotul ungur se bucură de un nume bun. De Săbăoani se mai ţin Iugani, Lecuşeni, Răchiteni, Adjudeni şi Tămăşeni, fiecare cu o capelă, 287 de suflete în toate”.
Starea comunităţii Tămăşeni se agravează, după cum consemnează Vitus Pillutius la Bacău, la 10 iulie 1682, şi care concordă cu situaţia dramatică din ţară când oamenii îşi părăsesc satele. Este momentul când catolicii de pe valea Siretului sau o mare parte dintre ei, părăsesc aşezările lor pentru a se feri din faţa năvălitorilor turci. Ei se îndreaptă spre alte localităţi sau spre zonele împădurite. Preotul Anton Angelini menţionează într-o scrisoare adresată prefectului Misiunii Catolice din Moldova, la 12 iunie 1682, că sătenii, probabil, s-au retras prin păduri sau pe dincolo de Siret: „(…) Din cauza apropierii de drumul mare (via regia) pe unde trec zilnic turcii, locuitorii din Săbăoani s-au risipit prin păduri. (…) Săbăoani, biserică de piatră la care veneau trei sate, dintre care două au fugit în întregime şi stau risipiţi în lunca Siretului. Slujeşte părintele misionar Antonio din Cremona aflat în mare lipsă, neavînd nici măcar casă, ea fiind mistuită de foc împreună cu satul”.
Începutul secolului al XVIII-lea înseamnă pentru aceste comunităţi refacerea cursului normal după încetarea trecerii trupelor spre Polonia şi invers. În această perioadă apar noile comunităţi catolice de dincolo de Siret (născute din şederea fugarilor din satele oropsite): Miclăuşeni (Butea), Fărcăşeni, Rotunda, Buruieneşti şi Sagna. În starea de fapt pe care episcopul de Bacău, Stanislau Raymundus Jezierski (1737-1782) o consemnează în descrierea vizitei generale efectuate de el în misiune, biserica parohială din Tămăşeni este prezentată ca fiind a opta din cele 10 biserici parohiale asupra cărora este păstor: „Anno Domini 1741, die 2 augusti. Status Dioecesis Baccoviensis, Dioecesis Baccoviensis in Valacchia habet in ecclesias parochiales hinc inde disperses decem. Prima est ecclesia Baccoviensis. (…) Octava ecclesia parochialis Tomasiensis (Tămăşeni) (…)”.
Se pare că această situaţie s-a menţinut pentru un timp scurt, deoarece comunitatea catolică din Tămăşeni apare consemnată iarăşi în anul 1744 în raportul anonim despre situaţia bisericilor catolice din Moldova, ca făcând parte din Parohia Răchiteni, iar pentru biserică se consemnează darurile pe care le-a făcut preotul Francisc Anton Manzi (venit în Moldova din Polonia în anul 1721): „Părintele Manzi a făcut pentru biserica din Tamasceni, care este anexată la biserica din Răchiteni, un potir mic de argint, cu patena (discul) respectivă, o albă de pînză foarte fină şi recipientele pentru uleiurile sfinte” Acesta însuşi mărturiseşte că „… toate aceste lucruri le-am adus din Polonia de la unii binefăcători care mi le-au dat pentru prietenia pe care am avut-o cu ei pe cînd eram acolo…”.
Relatările continuă însă mai mult în privinţa bisericii care este în lipsuri. Între anii 1763-1776 comunitatea catolică din Tămăşeni aparţinea de Parohia Răchiteni, după cum spune părintele Frontali în relaţia trimisă la Roma în ziua de 18 februarie 1774, dar apoi, din 1776, după referinţa documentară despre această comunitate din raportul anonim despre starea bisericilor catolice din Moldova, satul „Damasceno” este menţionat ca filială a Parohiei Adjudeni, cu 200 de credincioşi.
La o dată pe care, din păcate, încă nu o cunoaştem, la Tămăşeni s-a redeschis centrul parohial. În arhiva parohiei se păstrează un convult cuprinzând Libri matrices începând cu anul 1798. De la această dată avem multe mărturii care atestă comunitatea catolică de aici, activitatea şi progresul ei.
Datorită efortului depus de păstorii parohiei, comunitatea a crescut treptat în viaţa spirituală creându-se astfel un ambient pentru o mai bună desfăşurare a vieţii religioase.
Intensitatea vieţii de credinţă practicată de credincioşi se ilustrează cel mai bine în numărul de vocaţii la sfânta Preoţie şi la viaţa consacrată. Încet, dar cu paşi siguri, această parohie a dat diecezei preoţi vrednici, iar numărul vocaţiilor este în creştere. La începutul anului 2000, această comunitate număra aproximativ 25 de seminarişti care se pregătesc în ţară şi în străinătate. În această parohie sunt prezente, de zece ani, Surorile Campostrini, cu sediul central la Verona (congregaţie a cărei fondatoare este Teodora Campostrini), în Italia, care prin carisma lor se dedică educării copiilor din sat, în grădiniţa proprie şi se ocupă de un mic orfelinat ce are în componenţă copii din Tămăşeni, Adjudeni, Buruieneşti etc. Aici activează patru surori de naţionalitate italiană cu voturi perpetue şi câteva postulante. Activitatea laicilor a luat amploare mai ales după 1990 prin înscrierea lor în diferite asociaţii ale Bisericii. Acţiunea Catolică se bucură de implicarea mai multor credincioşi (copii, tineri şi adulţi) şi cuprinde un program vast de activitate pastorală cu implicare majoră în liturgie, practici de pietate, acţiuni caritative şi recreative etc. De aceştia se ocupă anumiţi responsabili sub directa îndrumare a păstorilor comunităţii. De asemenea sunt prezente grupuri de persoane unite prin Rozariul viu sau Oficiul la Preasfânta Inimă a lui Isus.
Lăcaşurile de cult
Pornind în elucidarea acestui aspect al unei monografii istorice, ne dăm seama că lucrul cel mai greu de precizat este stabilirea numărului lăcaşurilor de cult care au existat în Tămăşeni. Prezenţa unei biserici în satul Tămăşeni până aproape de mijlocul secolului al XVII-lea nu poate fi demonstrată pe baza unor documente.
Relatarea episcopului Bernardino Quirini, din anul 1599, lasă să se înţeleagă că atunci – în perioada contrareformei din Moldova – nu era biserică la Tămăşeni. Ipoteza se bazează pe amănuntul că preotul din Roman bina în fiecare duminică şi în sărbătorile mai însemnate, adică trebuia să celebreze o a doua sfântă Liturghie pentru credincioşii din satele care erau împrejur: Săbăoani şi Tămăşeni. Dacă ar fi fost biserică şi la Tămăşeni, prin rotaţie – conform altor situaţii similare, ar fi trebuit să celebreze şi la această biserică. Menţionăm că binarea se făcea numai la Săbăoani, ceea ce înseamnă că la Tămăşeni nu era biserică. Iată descrierea episcopului Quirini: „Am vizitat de asemenea târgul Săbăoani şi satele Berindeşti, Tămăşeni, Lucăceşti, Adjudeni şi Luţcani şi încă alte vecine în care am găsit pe toţi locuitorii catolici de neam ungur (sic!, n. r.), în număr de 300 de familii, cam 1400 suflete. Biserica târgului e clădită din piatră şi este mare, dar rău ţinută, cu acoperişul stricat”.
Gruparea de sate de lângă Roman este amintită şi de raportul lui Andrei Bogoslovici din anul 1623, astfel: „… în acea provincie, lângă un râu repede, numit Moldova, mai este un oraş frumos ce se cheamă Roman; aici sunt 72 de case de unguri catolici (sic!, n. r.) şi au o biserică închinată sfântului apostol Petru; au şi preot şi vorbesc mai mult româneşte decât altă limbă…; în apropiere sunt patru sate; unele au biserici, care mai sunt în parte devastate de incursiunile necontenite ale tătarilor… În aceste sate să fie vreo 60 case de catolici…”. S-ar părea, după felul cum vorbeşte relatorul, că ar mai fi şi alte biserici, în afară de cea din Săbăoani, într-unul din celelalte sate de lângă Roman, dar nu se precizează unde ar fi.
Încă o pomenire generală a satelor din jurul Romanului o mai fac relatările din 1630 şi 1632 ale părintelui Paolo Bonnici. La 24 aprilie 1630, de la Galaţi, el scrie superiorului Misiunii Franciscanilor Conventuali de la Pera, relatându-i activitatea sa în Moldova şi locurile de aici: „… în Roman, împreună cu alte sate vecine sunt vreo 60 de case, cu o biserică fără preot din cauza sărăciei…”.
Sărăcia ţării şi lipsa de preoţi făcea ca viaţa catolicilor din regiune să fie precară, iar rapoartele pe care le avem nu menţionează decât tangenţial aşezările catolice din regiune. Astfel, relatarea preotului Benedict-Emanuil Remondi, din anul 1636, aminteşte de un sat vecin cu Săbăoaniul, pe care nu-l numeşte, dar care probabil este Tămăşeni: „Plecând apoi de la Cotnari, am ajuns după cale de o zi, la un sat mare, numit Săbăoani, unde am găsit o biserică de-a noastră clădită din piatră, care însă nu are odăjdii. Aici, socotind împreună cu alţi unguri catolici (sic!, n. r.) care locuiesc într-un sat vecin, am găsit vreo 80 case de unguri (sic!, n. r.) de rit roman; ei ţin acum un preot care foloseşte odăjdiile bisericii din Roman…”.
Călătorul italian Niccolo Barssi în relatarea sa din 1633- 1639, aminteşte despre cele cinci sate din jurul Romanului în care sunt două biserici catolice: „Ia seama, cititorule, că în această ţară măcar că aparţine sultanului (sic!, n. r.), sunt multe biserici catolice. În oraşul Cotnari sunt trei; în oraşul Suceava două; (…) … mai este şi oraşul Roman… La cinci mile depărtare de acesta am văzut cinci sate, toate de unguri catolici (sic!, n. r.) şi în acestea se găsesc două biserici, în care slujeşte un călugăr dominican…”.
Raportul episcopului Petru-Bogdan Bakics, din anul 1641, spune că la Tămăşeni era biserică de lemn construită, din evlavie, de unul din credincioşii satului: „… al treilea sat e Tămăşeni, unde sunt 50 suflete pentru împărtăşanie şi 14 copii, de neam sunt unguri (sic!, n. r.). În acest sat se află o biserică sau capelă de lemn, dar nu are nimic pentru oficierea slujbei. Capela a fost construită din cucernicie de unul din locuitorii catolici”.
Peste doi ani, relatarea preotului Bartolomeu Bassetti ne dă mai multe amănunte despre biserica din Tămăşeni: „Biserica din Tămăşeni este închinată „Adormirii Fecioarei Maria”; este de lemn, acoperită cu paie, lungă de opt paşi, largă de şase; are un potir de argint cu piciorul şi patena de alamă, un liturghier de la Strigonium… toate în stare rea, o planetă din mătase veche, galbenă şi ruptă, o albă, două feţe de altar şi una cruce de argint…”.
Câteva amănunte despre satul Tămăşeni le dă raportul episcopului Marcu Bandini, care a vizitat satul la 13 decembrie 1646: „…Thamasfalva (influenţă vădită asupra lui Bandini din partea secretarului său Beke, n. r.), adică satul sfântul Toma, româneşte Tămăşeni… situate la o milă ungurească depărtare, spre NE de oraşul Roman, într-un loc foarte mănos lângă Siret, având spre nord nişte iazuri foarte bogate în peşte, formate de revărsările Siretului. La Tămăşeni este o capelă rudimentară de lemn, acoperită cu stuf. Clopotniţa este o furcă bifurcată ridicată ca o coloană; este închinată sfântului Nicolae. Are un liturghier fără valoare, rupt şi distrus, un potir de alamă cu patenă, piatră de altar ruptă, o planetă de culoare cerie cu stolă albă şi manipul roş, două văluri, unul de mătase şi altul de pânză. Alba este din pânză, nelucrată bine, un amict, două antipendii de lână, un clopoţel, două prapuri de pânză cu cruce, un clopot mare şi altul mijlociu. Am miruit aici 25 de bărbaţi şi 18 femei. Împreună cu copiii, sunt în sat 70 de suflete”.
Tulburările provocate, în ţară, de amestecul tătarilor în interesele urmaşilor lui Vasile Lupu au adus sărăcie şi nesiguranţă. Darea de seamă, din 3 septembrie 1650, a părintelui Bonaventura din Campofranco, scrisă la Târgovişte, relatează următoarele despre Tămăşeni: „… Săbăoani: sunt şaşe sate; acolo se află vreo 150 de familii de unguri (sic!, n. r.) cu două biserici, una este la Săbăoani, cealalta în satul Tămăşeni (Tomasini). În acestea nu este nici un venit sigur, dar pentru ajutor sunt făgăduieli. La toate aceste biserici se va duce misionarul cel mai apropiat spre a le păstori”.
Relatarea episcopului de Bacău, Marian Kurski, datată la 5 februarie 1659, aminteşte în trecere despre biserica din Tămăşeni: „Biserica din oraşul Roman e fără paroh, are două biserici afiliate; cea din Săbăoani şi cea din Tămăşeni (Tomaseni)”. Comunitatea catolică din Tămăşeni mai este amintită în relatarea din 7 iunie 1661 a părintelui Blasius Koievi despre vizita pe care a făcut-o la bisericile catolice din Moldova în anul 1651: „De Săbăoani se mai ţin Iugani, Lecuşeni, Răchiteni, Adjudeni şi Tămăşeni, fiecare cu o capelă, 287 de suflete în toate”.
Scrisoarea preotului pământean, originar din Cotnari, Ioan-Botezătorul Bărcuţă, din anul 1676, spune că: „…la Tămăşeni este o biserică de lemn făcută de săteni. Preotul care slujeşte la Săbăoani, slujeşte la toate aceste sate şi preotul e plătit de către fiecare dintre ei, cu o anumită sumă de fiecare cap, căci alt venit nu e. În bisericuţa din Tămăşeni se slujeşte în fiecare vineri, când e preot”.
Răspunsul misionarului Vito Pilutius la chestionarul trimis de Congregaţia De Propaganda Fide despre situaţia Misiunii din Moldova, ne oferă următoarele date despre satul Tămăşeni: „La Tămăşeni este (biserică) de lemn… de asemenea, în biserica de la Tămăşeni (Tomasciano) sunt odăjdiile necesare, cu potir, patenă şi cruce de argint şi un clopot…”. Raportul aceluiaşi Vito Pilutius, scris la Bacău în ziua de 10 iulie 1682, ne arată situaţia dramatică din ţară, când aproape toţi au fugit. La Tămăşeni nu mai era nimeni: „… Tămăşani. Biserică din lemn ruinată. Acolo e un clopot. Oameni nu sunt…”.
Câţiva ani mai târziu, 19 februaire 1691, raportul scris la Iaşi de părintele Francisc-Antonio Renzi, descrie aceeaşi situaţie a satelor parohiei Săbăoani: „În satele de pe râul Siret adică Tămăşeni, Săbăoani, Răchiteni, Teţcani şi Adjudeni, cinci sate între care la mijloc se află o biserică de piatră rămasă în plin câmp; sunt cam 200 familii de catolici, nu este nici un dascăl şi fără preot…”.
După pustiirile din Moldova – în perioada marelui exod de aici – relatarea prefectului misiunii, preot Ioan Hrisostomul Dejoannis, din 9 aprilie 1762, ne arată că „biserica închinată sfântului Ioan Botezătorul din Damasceno este ameninţată cu surparea în aşa măsură încât lada cu lucrurile bisericii se ţinea acasă, la un om mai cu vază în sat”.
Vatra veche a satului Tămăşeni a fost spre NV de cea actuală, pe promontoriul de lângă „ghiolul” format pe traseul pârâiaşului care curge prin Borcana, loc cunoscut sub numele de Cânipişte, la nord de cimitirul actual al satului. Acest loc corespunde exact cu relatarea pe care a dat-o episcopul Marcu Bandini în anul 1646. Este cunoscut faptul că bisericile vechi erau în perimetrul cimitirului şi întrucât nu se cunoaşte alt cimitir la Tămăşeni, rezultă că bisericile vechi au fost toate în acest loc, până când a trecut pe vatra actuală a satului. Biserica de lemn care s-a construit după cea despre care amintea arhiepiscopul Vito Pilutius, în anul 1682, că era ruinată, este descrisă de relatarea preotului Dejoannis din anul 1762. Registrele de administraţie ale bisericii din Tămăşeni prezintă prea multe cheltuieli, după 1800, pentru finisarea unei biserici de zid cu hramul Sânzieni. Aceasta era pe vatra veche a satului şi a fost părăsită în anul 1862, când s-a construit prima biserică pe vatra nouă a satului şi ale cărei urme de temelii se mai vedeau în perioada interbelică. Intervalul 1762-1800 este destul de mic pentru a putea presupune că între biserica ruinată în anul 1762 şi cea cu hramul Sânzieni, construită în jurul anului 1800, ar mai fi fost alta.
Biserica construită în anul 1762 a fost restaurată astfel ca să servească vreo 20 de ani, pentru a ajunge în pragul anului 1800. Nu ştim când s-a început biserica de zid de la Cânipişte, dar cheltuielile mari făcute după anul 1800 presupun construirea unei clopotniţe. Iată tabelul păstrat în arhiva Parohiei Tămăşeni:
Data Cheltuieli Piaştri Parale
17 decembrie 1802 pentru lemnarul care a făcut clopotniţa 40 –
1803, după 24 iunie pentru fier 66 24
1803, după 24 iunie pentru meşterii de la clopotniţă 94 36
1803, după 24 iunie pentru ţiganul (probabil fierarul) care a lucrat la clopotniţă 30 20
1804 pentru cuie şi pentru 6 oca de fier la uşile bisericii 7 44
Prima biserică din vatra actuală a satului a început să fie construită în anul 1862 şi este opera parohului Valentin Ferenczy. La demolarea acestei biserici, în anul 1960, s-a găsit la temelie o cărămidă care avea imprimat anul 1862. Registrul de administraţie al Parohiei Tămăşeni consemnează special cheltuielile făcute la biserica nouă sub forma Expensae novae Ecclesiae 1862. Sunt consemnate cheltuielile făcute între 22 iulie 1862 şi 17 octombrie 1862, iar în registru sunt inserate după data de 17 noiembrie 1862. Totalul cheltuielilor s-a ridicat la 4.319 lei şi 36 parale. Examinând aceste cheltuieli se constată că ele privesc numai cele pentru altarul mare al bisericii şi pentru alte două mai mici. O notă de la sfârşitul încasărilor din anul 1862 are următorul conţinut: „Nota: ab Epitropia haereditarea S. Saba pro novo altari oblati sunt 70 galbeni = 2.590 lei„.
În jurul bisericii ridicate în anul 1862 a fost cimitir, aşa cum era obiceiul în trecut, iar spre sfârşitul perioadei interbelice se mai vedeau cruci din acest cimitir. Nu cunoaştem datele exacte când au încetat înhumările în cimitirul de lângă biserică.
În anul 1887, preotul Alois Scaramucci a fost înmormântat în cimitirul actual, iar preotul Valentin Ferenczy, mort la 31 iulie 1878, a fost înmormântat în biserica construită de dânsul. Se poate presupune că cimitirul actual s-a deschis între aceste două date extreme, 1878 – 1887, mai precis în anul 1885. O tradiţie păstrată din bătrâni ne oferă următoarele elemente: se spune că o proprietăreasă sau o cucoană bogată a donat bisericii o casă boierească veche sau un han, cum susţin alţii. Imobilul, care era în apropiere, a fost demolat, iar cărămida rezultată, inclusiv acoperişul, au fost transportate la Tămăşeni pentru a se clădi biserica nouă. La construcţia ei au lucrat oamenii cu claca.
Cristianhttp://www.blogger.com/profile/06507370535424331633noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2366805159197738149.post-81798218623716263312015-08-22T12:50:00.002+03:002015-08-22T12:50:28.685+03:00Istoria Tamaseni-uluiPrima mentiune documentara a comunitatii Tamaseni o avem in “Letopisetul Tarii Moldovei” scris de Grigore Ureche. Satul a intrat in istoria Romaniei prin lupta ce s-a dat aici, in ziua de 12 octombrie 1449, intre urmasii lui Alexandru cel Bun, Alexandrel, sustinut de polonezi si Bogdan, fiul nelegitim al aceluiasi domn, sustinut de Iancu de Hunedoara. Lupta s-a incheiat cu infrangerea lui Alexandrel, Bogdan devenind domn al Moldovei sub numele de Bogdan al II-lea. El este tatal lui Stefan cel Mare.
Inca din primele mentiuni documentare, satul purta numele de Tamaseni, ori alte variante care sunt usor de recunoscut si se pot reduce la acelasi nume de baza. Dictionarul onomastic, editat de Academia Romana in anul 1963 deriva denumirea localitatii Tamaseni de la numele unguresc de Toma-Tamas, iar academicianul Iorgu Iordan in “Toponimia romaneasca” da aceeasi derivatie.
Vatra veche a satului a fost spre apus, pe locul numit popular Cânepiste. Batranii afirma ca strabunii lor au intemeiat satul sub dealul Traianului inainte de anul 1700. In preajma anului 1750 o holera pustiitoare a secerat aproape intreaga populatie a satului. Putinii supravietuitori au parasit vechea asezare si au venit pe locul de astazi, atunci inca impadurit. Astfel se explica faptul ca vatra comunei este situata in zona inundabila a Siretului. Inca din secolul al XVI-lea satul Tamaseni a fost proprietatea manastirii Galata din Iasi, daruit acesteia la 22 februarie 1578 de catre domnul Moldovei, Petru Schiopul, impreuna cu alte sate. Dupa anul 1821 mosiile manastirii au fost confiscate de stat si date in arenda ca bunuri ale statului. Ulterior inainte de anul 1900 mosia Tamaseni a manastirii Galata a fost vanduta de veci cu suma globala de 102000 lei platiti in rate trimestriale. Conditia pusa la vanzare a fost ca ea sa fie vanduta oamenilor care au lucrat inainte mosia manastirii. La cumparare s-au ivit si cumparatori din satul Cordun de la 8 km departare si au cumparat cea mai mare parte din mosie, chiar in dreptul satului Tamaseni, iar oamenii de aici nu au mai putut cumpara nici macar jumatate din mosie.
Prin pozitia geografica si varietatea conditiilor naturale teritoriul comunei a reprezentat o vatra favorabila pentru locuire inca din cele mai vechi timpuri. Terenurile situate in valea Siretului ofereau si ofera conditii bune pentru pescuit si agricultura, surse de apa potabila, posibilitati de legatura cu localitatile vecine si altele mai indepartate. Apropierea de marile drumuri comerciale a fost un element de seama care a determinat dezvoltarea asezarilor umane.
Prima insemnare documentara despre populatia catolica din Tamaseni o avem in “Codex Bandinus” din anul 1646. Se mentioneaza ca in Tamaseni existau 15 familii cu 70 suflete. Dupa holera pustiitoare din 1750 si dupa mutarea vetrei satului, populatia a crescut semnificativ. Statistica pe anul 1804 din “Arhiva Parohiei Tamaseni” indica 105 familii cu aproximativ 520 de membri.
La o distanta de 2 km, in partea de nord a satului Tamaseni se afla satul Adjudeni, care dupa traditie, reiese ca dateaza din vremea lui Alexandru cel Bun prin asezarea romanilor persecutati din Transilvania pe Valea Siretului. Incepand cu secolul al XVII-lea, satul Adjudeni, este cunoscut in hrisoavele vremii cu numele popular de "Agiudeni" pe siret, tinutul Roman.
Localitatea Adjudeni este mentionata pentru prima data in documentele catolice de relatie din anul 1599 a episcopului Bernardino Quirini sub forma "Giudieni".
Cristianhttp://www.blogger.com/profile/06507370535424331633noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2366805159197738149.post-81886598200730563432015-08-22T12:41:00.000+03:002015-08-22T12:41:20.276+03:00Istoria Oteleni-uluiOțeleni este o așezare veche, atestată încă din 1446, în documentele din Arhivele de la Iași despre originea satului Oțeleni fiind această primă menționare, din anul 1446, în care Ștefan cel Mare întărește uric lui Dragomir Oțel, pentru dreaptă și credincioasă slujire, pentru satul Boziani, care ulterior va deveni Oțeleni.
O altă atestare este din 28 noiembrie 1630, un act al domnitorului Moisă Movilă, în care apare forma „Oțăleni”.
Catolicii din Oțeleni fac parte din grupul refugiaților din satele Adjudeni și Tămășeni, care pe vremea războaielor dintre turci și polonezi, precum și a jafurilor din perioada 1682-1750, s-au ascuns în pădurile de peste Siret și au rămas în aceste locuri.
Comunitatea catolică din Oțeleni a fost semnalată prima dată în statisticile catolice Status animarum din 1801 al parohiei Tămășeni, sub forma „Ozzelen” cu 7 familii catolice și 37 de credincioși. În registrele parohiei Oțeleni, de-a lungul timpului, apare sub forma „Ozzoleni”, „Ozzeleni”, „Ozeleni”, „Oțăleni”. Este cea mai mică comunitate din regiune, cea mai mare fiind Maxinești – sat dispărut de lângă Oțeleni – care avea 29 de familii cu 86 de credincioși. Toți cei din Maxinești se vor muta la Oțeleni, pentru că proprietarul satului Oțeleni, Vasile Chiriac Bibescu, le oferea multe facilități materiale, le promite și le construiește biserică (misiunea catolică menționa că exista biserică în 1836) și intervine pentru înființarea centrului parohial, care se va realiza în 1852, devenind centru de referință pentru catolicii din împrejurimi, aparținând următoarele filiale ale Oțeleniului: Petrești (în prezent Slobozia), Buhonca, Boghicea, Bâra, Balomirești (sau „Balamireste” ori „Balamiste”, (identificată uneori cu Bâra), Vesa, Brăești (sau „Braest” ori „Braeste”).
Detalii din istoricul bisericii și al comunității, în prezentarea preoților parohi
Legendele întemeierii satului Oțeleni
O legendă a întemeierii satului Oțeleni pornește de la confruntarea din 12 aprilie 1457 dintre forţele lui Petru Aron și oamenii lui Ștefan cel Mare, care are loc la Doljești, Neamţ, pe pârâul Hresca. Victoria aparține lui Ștefan. După aceasta, în drum spre Suceava, unde avea să fie uns domn al Moldovei, Ștefan cel Mare a lăsat în dealul de la Maxinești un grup de meșteri fierari, cu porunca construirii unui atelier în care să se facă arme, în vederea posibilelor necesități de apărare a Moldovei. Fierarii au rămas acolo, la Maxinești, avându-l ca șef pe meșterul fierar numit Oțelaru. Mai târziu, după mai mulți ani, aceștia s-au mutat de pe dealul de la Maxinești pe locul actualului sat și și-au întemeiat familii, viitoarele neveste provenind din Butea, Tămășeni și Săbăoani.
Cea de-a doua legendă pleacă de la boierii credincioși lui Ștefan, printre care sunt amintiți Oană Julici, Costea Orăș și Dragomir Oțel, răsplătiți în diferite ocazii cu întinse moșii. Boierul Oțel a fost împroprietărit de Ștefan unde se află actualul sat, atât vatra satului cât și câmpul din jur, pe atunci aproape în întregime împădurit, de aici provenind și numele satului, Oțeleni.
Maxinești
Prima menționare a acestui sat este din anul 1682. În perioada marilor tulburări specifice perioadei 1682-1750 (conflictele dintre turci și polonezi) mulți dintre locuitorii satelor care erau în calea forțelor beligerante, au părăsit așezările care adeseori erau prădate. Așa s-a întâmplat și cu locuitori ai satelor Tămășeni și Adjudeni, care s-au refugiat la Maxinești.
Din Status animarum din 1801 al parohiei Tămășeni aflăm că la Maxinești erau 29 de familii cu 86 de credincioși, dar în 1813 nu mai era niciun catolic aici, toți mutându-se în Oțeleni. În regiune a mai rămas expresia „la pod la Maxinești”, dată podului peste gârla ce șerpuiește la poalele dealului unde odinioară se afla Maxinești.
Slobozia (Petrești)
Sat format în perioada tulburărilor din 1682-1750, din refugiații satelor Adjudeni și Tămășeni. Catolicii din Petrești au fost mai întâi în localitatea dispărută Maxinești, apoi toți din acel sat s-au regrupat în Oțeleni și Petrești. La început satul a avut denumirea „Petrești”, apoi va deveni Slobozia. În registrele parohiei Oțeleni apare sub denumirea „Petrest”, „Petreste” și ulterior „Petrești” până în 1909, apoi câțiva ani sub forma „Slobozia-Petrești”, iar mai apoi doar „Slobozia”.
Catolicii din Petrești a fost semnalați pentru prima dată pe o listă a comunităților parohiei Tămășeni, în 1813. Prima biserică a fost construită între 1871-1874, apoi alta în 1897, renovată și mărită în anii 1968-1970. Centrul parohial Slobozia a fost deschis în 1968, prin dezmembrarea de parohia Oțeleni, a cărei filială a fost un timp îndelungat.
Buhonca
Își are începutul în jurul anului 1800. Este menționat pentru prima dată la 1801 în registrele parohiei Tămășeni („Bohonka”). În registrele parohiei Oțeleni, după 1850, apare sub formele „Bohonga”, „Boghonca”. Schematismul Misiunii din 1874 semnalează aici o capelă, cu hramul „Sfânta Cruce”. Biserica actuală este din 1939, când a fost sfințită. Numele satului provine de la un locuitor al satului numit Buhoancă. A fost filială a parohiei Rotunda și a parohiei Oțeleni.
Boghicea
Își are începutul în jurul anului 1800, prima menționare fiind în registrele parohiei Tămășeni, în 1801, sub forma „Boghig”. În registrele parohiei Oțeleni, după 1850, apare sub forma „Bojice”, „Boice”, „Bohice”. Schematismul misiunii amintește că la 1874 se construiește o capelă. Biserica actuală datează de la 21 iunie 1925, când a fost sfințită. Numele satului ar proveni de la o bătrână numită Boghioaia. Un timp îndelungat a fost filială a Oțeleniului, actualmente este filială a Sloboziei.
Satu Nou (Bâra)
Apare menționat în registrele parohiei Oțeleni din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (1864) sub denumirile „Bara” sau „Bera”.
Catolicii de aici sunt proveniți din satele catolice vecine. Devine centru parohial pe când era filială a Sagnei, anterior fiind și filială a Oțeleniului. Apare sub denumirea „Bâra”, în unele registre mai este menționat și sub forma „Rediu” și mai des „Balomirești”, de la două sate ortodoxe vecine, apoi până în 1948 se va numi „Carol al II-lea”.
Cristianhttp://www.blogger.com/profile/06507370535424331633noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2366805159197738149.post-30919887495605018742015-08-22T12:39:00.004+03:002015-08-22T12:39:44.061+03:00Biserica Sfintii Voievozi OteleniBiserica Ortodoxă din comuna Oţeleni, judeţul Iaşi, este ctitorită şi ridicată din temelie de boierul şi dregătorul VASILE CHIRIAC BIBESCU, cu cheltuiala sa şi a doamnei sale MARIA, pe locul donat de soacra lui ECATERINA, data sfinţirii fiind 13 iunie 1809.
Biserica are plan longitudinal de corabie, fară turnuri şi turnuleţe, excepţie făcând turnul clopotniţei inclus deasupra holului de intrare, adăugat se pare mai târziu. Lungimea bisericii este de 21m, lăţimea de 8m iar înălţimea de 6m. Este o adevărată fortăreaţă zidită din blocuri de piatră masivă, ulterior întărită din loc în loc cu suprafeţe de cărămidă.
Despre ECATERINA, soacra lui VASILE BIBESCU, credem că ar fi fiica logofătului COSTACHE STURZA de la Ruginoasa, cu ELENA, prima lui soţie (fiica logofătului Iordache Constantin Paşcanu). Această Ecaterina din familia Sturza, este singura cu acest nume întâlnit în împrejurimile satului Oţeleni, şi anume la Miclăuşeni, localitate sub stăpânirea Sturzeştilor între anii 1686-1945. Despre MARIA STURZA se ştie că la rândul ei a avut o fiică ECATERINA, care s-a căsătorit cu marele dascăl şi stolnic ŞERBAN CANTACUZINO. Fiica lor, MARIA CANTACUZINO, a fost soţia lui GEORGE ENESCU.
Am amintit nu întâmplător legăturile de rudenie ale ECATERINEI (CATINCA) STURZA, deoarece din documentele administrative reiese că din anul 1848, rămasă văduvă, dă în arendă moşiile de la Oţeleni şi Miclăuşeni cu 500 de galbeni pe an.
Comuna Oţeleni este situată la sud-est de Miclăuşeni iar denumirea vine de la familia boierului DRAGOMIR OŢEL, care a cumparat satul în anul 1446 de la fiii preotului ILIAŞ. Documentele spun că Dragomir Oţel a cumparat satul cu toate moşiile împreună cu „Mănăstirea”, ce data din secolul al XIV-lea. Acest fapt ne face să credem că biserica a fost ridicată exact pe locul unde a existat acea Mănăstire, probabil din lemn, ce exista în comuna Oţeleni încă din secolul al XIV-lea.
În 1853 înglobează Maxineştii, devenind comună în anul 1864, urmând ca în 1871 să alipească şi satul Şireţei (Şărăţei). Devine comuna Hândreşti în anul 1895, ca mai apoi, în 1896 să devină parte a comunei Bâra. Din 1939 redevine comună şi centru de comună, înglobând până astăzi şi satul Hândreşti.
În anul 2003, sub coordonarea preotului Vasile Tomoioagă, cu ajutorul Consiliului Parohial şi a tuturor celor 80 de familii de enoriaşi, s-a ridicat casa parohială şi s-au finalizat lucrările de pictură din interiorul bisericii, fiind resfinţită în acelaşi an de către Înalt Prea Sfinţitul Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.
Din anul 2007, au început lucrari de finalizare şi renovare a bisericii şi a casei parohiale, acesteia din urmă adăugându-i-se anexe şi toate utilităţile, sub îndrumarea preotului Chirilă Ionuţ-Robert.
Cristianhttp://www.blogger.com/profile/06507370535424331633noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2366805159197738149.post-10739169531021170902013-01-02T11:11:00.002+02:002013-01-02T11:11:22.055+02:00film: "Einstein and Eddington"ca sa aduci pe piata o melodie e nevoie de publicitate....ca sa promovezi o idee...e nevoie de o minte sa o inteleaga... http://filmehd.net/einstein-and-eddington-2008-filme-online.html
Cristianhttp://www.blogger.com/profile/06507370535424331633noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2366805159197738149.post-64395206512441358702012-04-04T12:48:00.000+03:002012-04-04T12:48:26.778+03:00Exploatările gazelor din şistExploatările gazelor din şist, adevărate bombe chimice, mai periculoase decât cianurile de la Roşia Montană!<br />
Posted on 03/27/2012 by admin<br />
Fuga deputatului Mihail Boldea a reuşit, cel puţin pentru o perioadă, să acopere mediatic “scoaterea la mezat” a gazelor de şist din România şi protestele de la Bârlad. Exploatarea acestor gaze prin fracturare a fost interzisă în mai multe ţări civilizate ale lumii. Specialiştii atrag atenţia că după un asemenea tip de exploatare urmează cutremure, deşertificare şi contaminarea chimică a zonelor respective pentru perioade îndelungate. Mai grav este că ni se ascunde faptul că explorările şi exploatările din zona Vasluiului reprezintă doar începutul. Urmează Bacău, Covasna, Năvodari, Costineşti, Timişoara şi Craiova. Doctorul în geologie, Gabriel Milan Sava, unul dintre cei care a nu acceptat să fie redus la tăcere prin “mici atenţii” de tip Roşia Montană, dezvăluie adevăratele pericole ce pândesc România în cazul demarării acestor exploatări .<br />
- Cine cu cine se luptă la Bârlad?<br />
- În primul rând se pleacă de la o lipsă totală de transparenţă faţă de membrii unor comunităţi. Înţelegem cu toţii că există anumite secrete în ceea ce priveşte tehnologia, dar de acolo şi până la a nu spune nimic comunităţii ce urmează a fi afectată, despre factorii de risc, e cale lungă. Nu s-ar fi ajuns poate la ceea ce se întâmplă acum la Bârlad, dacă acea companie ( n.r- Chevron) ar fi iniţiat un minim dialog, dacă ar fi dat dovadă de transparenţă. Au oare aceşti domni ceva de ascuns?<br />
- Iată că din Bulgaria, din Franţa şi din Anglia au fost daţi afară !…<br />
- Şi din Irlanda! Nu este numai problema opririi acestui tip de exploatare ci mai ales faptul că oamenii de acolo şi autorităţile au înţeles mult mai repede decât în România că mediul trebuie protejat . Ca geolog, sunt de acord cu găsirea de resurse utile pentru comunitate, însă, în acelaşi timp, am fost educat să nu fiu părtaş la crearea unor dezechilibre între om şi natură. Pentru că un alt Pamânt nu avem! În Geologie există următoarea butadă:- “Sterilul unei generaţii reprezintă utilul generaţiilor viitoare !”..<br />
- Să nu se interpreteze că ar fi vorba despre sterilul rezultat din exploatări…<br />
- Nu, nu, în traducere liberă ar însemna că ceea ce nu putem exploata acum cu metode convenţionale, se poate exploata în viitor, prin progres ştiinţific, în consens cu mediul.<br />
- Ce înseamnă această fracturare despre care se tot vorbeşte?<br />
- Este injectarea unui fluid ,sub o presiune uriaşă, de peste 600 de atmosfere, în interiorul scoarţei terestre, într-un foraj care categoric – nici nu s-ar putea altfel – este tubat cu oţel şi în spate cimentat. Gândiţi-vă însă ce oţel trebuie să fie acela care să reziste de până la 18 ori la aceste proceduri, pentru că se vorbeşte de cantităţi uriaşe de apă, care reprezintă doar o parte a fluidului ce se injectează în sol, de la 10 la 32 de milioane de litri pentru un singur foraj. Gândiţi-vă că acest volum, la această presiune, se repetă – la o singură sondă – de până la 18 ori. E posibil să se repete de 10 ori sau de 30 de ori, dar repet, sunt datele care se vehiculează la această oră. E greu de crezut că nu vor exista imperfecţiuni în construirea acelei sonde, iar la aceste presiuni, e foarte posibil ca acea cămaşă de oţel să cedeze, iar ceea ce natura a creat în milioane de ani să fie distrus iremediabil într-o secundă.<br />
Apoi să luăm doar cimentul din spatele coloanei! Indicele de coeziune între roci diferă. Nu se poate asigura o “priză” ca lumea, un liant perfect între acel ciment şi diversele tipuri de roci…Doar natura lucrează perfect, omul,…niciodată ! Dacă nu cedează oţelul, poate ceda cimentul la îmbinarea cu roca.<br />
Dacă , să zicem, se introduc 20 de miloane de litri de fluid sub presiune, la suprafaţă mai revine doar o jumătate din cantitate. Restul rămâne în interior, la 3000 de metri. Apoi se repetă procesul. Înmulţiţi 20 milioane de litri cu 18, în medie, şi aflăm cam câtă apa trebuie folosită. Ea costă ! De unde se ia ? De undeva din apropiere. Nu ştiu cum se întâmplă întotdeauna, dar unde se descoperă aceste gaze, invariabil, deasupra zăcămintelor există cantităţi mari de apă. Şi întotdeauna, după încheierea acestor exploatări, apa potabilă nu a mai existat în zonele respective. Dacă sondele sunt în judeţul Vaslui, categoric apa va fi luată din Siret, iar acesta, la sutele de milioane de litri va trebui să curgă cam de multe ori. Va scădea nivelul hidrostatic în zonă, se va înregistra o asanare a cantităţii de apă potabilă , va fi afectată pânza de de până la 50 de metri adâncime, apoi va urma, normal,şi o scădere a nivelului hidrodinamic, ce va afecta pământul agricol, animalele şi implicit oamenii. Şi n-am ajuns încă la capitolul utilizării în exploatare a sutelor de substanţe chimice periculoase care sunt trecute sub tăcere. Nu se spune nimic despre substanţe şi concentraţiile acestora.<br />
- Urmează apoi lacurile de spumă chimică scoasă din măruntaiele pământului…<br />
- Da, fluidul va fi deversat în jurul acestor foraje…<br />
- În lipsa informaţiilor, care ar fi varianta apocaliptică, pentru că trebuie luată în considerare, dacă tot suntem trataţi ca ţară a lumii a treia?<br />
- Păi văd că nu suntem departe de adevăr, dacă este mai important cazul Boldea, şi dacă unul ca Boldea a ajuns să fugă în Congo,.. atunci suntem sub nivelul africanilor ? Ce să mai discutăm ? În fine, să revenim la gazul nostru ! Se scoate cu acea presiune fantastică, 600-1000 de atmosfere . La scoaterea fluidului din interior, presiunea este mult mai mare . În afara gazului metan, sunt cu siguranţă şi acele gaze fosile, gaze foarte vechi, de peste 300 de milioane de ani, pe lângă acele gaze pe care le declară ei, şi anume gazele de şist. Şi aici, denumirea corectă ar fi gaze din şist ! În acel moment, fluidul ce conţine gazele, este aruncat într-un iaz de decantare. Gândiţi-vă că suntem într-o depresiune în care vânturile bat cu putere. Orice gaz care este scos, poate fi luat de un curent de aer şi purtat la depărtare. În Anglia, s-a întâmplat aşa ceva. O rafală de vânt a purtat o anumită cantitate de gaz de la o sondă de exploatare din apropierea unui hipodrom. Au murit pe loc un jokeu şi calul acestuia, afectaţi de acea pală de vânt. Sunt periculoase neavând culoare sau miros. A fost un accident, nu se întâmplă în fiecare zi, dar poţi trece cu vederea aşa ceva ? Aceste gaze din şist pot ajunge oriune, nu neapărat în proporţie de sută la sută în iazul de decantare. Să ştiţi că exploatările de acest gen sunt de zece ori mai periculoase decât cele cu cianuri, care se pregătesc pentru Roşia Montană!<br />
Din fluidul impregnat cu gaze, extras printr-o tehnologie specială, în nişte rezervoare, este extras gazul metan. În mod normal, fluidul care rămâne, milioane de litri, ar trebui epurat. Costurile sunt enorme şi mă întreb şi eu aşa : după extracţie, cine va mai face acest lucru ? Tot acel lichid toxic va rămâne acolo, cu siguranţă. Şi aşa ne vom procopsi cu adevărate bombe chimice. Unde să le ia şi unde să le ducă ? Îmi spuneţi şi mie ?<br />
În partea a doua a interviului vom afla cum au fost interzise aceste exploatări după ce au dat naştere unor cutremure de peste cinci grade în zone cu activitate seismică redusă, cum este posibilă o migraţie masivă a unor comunităţi , despre ce pericole pândesc litoralul şi despre o posibilă acumulare artificiala de energie seismică în zona Vrancea.Cristianhttp://www.blogger.com/profile/06507370535424331633noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2366805159197738149.post-26775399108925877922010-12-28T19:30:00.000+02:002010-12-28T19:30:22.185+02:00Guerre russo-turque de 1877-1878La guerre russo-turque de 1877-1878 est un conflit qui opposa l'Empire ottoman à la Russie, à la Roumanie, à la Serbie et au Monténégro. C'est le premier conflit ayant comme toile de fond le panslavisme, assignant à la Russie le devoir de libérer les peuples slaves encore sous la domination turque et de constituer une confédération panslave qui irait de l'Elbe à l'Adriatique.<br />
<br />
Contexte<br />
<br />
Le mouvement panslaviste avait commencé à se développer quelques années auparavant, mais il prend véritablement de l'ampleur avec la révolte de la Bosnie-Herzégovine en 1875 et surtout de la Bulgarie en avril 1876, réprimée dans le sang. 15 000 Bulgares sont en effet massacrés par les bachi-bouzouks turcs. On s'émeut non seulement en Russie, mais aussi en Europe. W. T. Stead ou William Gladstone au Royaume-Uni et Victor Hugo en France protestent solennellement.<br />
<br />
La crise éclate à Constantinople[1]. Le sultan Abdulaziz est renversé ; lui succède Abdülhamid II.<br />
<br />
Le gouvernement russe tente d'en profiter. Il est hostile pourtant à la mission de Belgrade du général Mikhaïl Tcherniaïev, héros des guerres de l'Asie centrale, qui partit de sa propre initiative commander les troupes de Serbie. Celle-ci s'empresse, en juin, de déclarer la guerre à la Turquie. Les armées serbe et monténégrine pénètrent en territoire turc mais ni les Bosniaques, ni les Bulgares, échaudés, n'osent se soulever. Tchernaiev s'avère un mauvais stratège et les troupes serbes sont finalement repoussées, notamment par Osman Pacha.<br />
<br />
Les puissances européennes obtiennent un armistice vite rompu par la Serbie. Les troupes turques prennent la direction de Belgrade mais un ultimatum russe les fait reculer. Un nouvel armistice est décrété le 3 novembre.<br />
<br />
La conférence de Constantinople<br />
<br />
Un mois plus tard, débute la conférence de Constantinople, à laquelle participent la Russie impériale, l'Autriche-Hongrie et le Royaume-Uni. Les deux premières exigent l'autonomie des territoires chrétiens, sinon elles provoqueraient de nouveaux soulèvements qui mèneraient à un nouveau démembrement.<br />
<br />
Encouragé par Gladstone, le gouvernement turc s'octroie une nouvelle Constitution le 23 décembre. Une monarchie constitutionnelle est créée et on y affirme l'indivisibilité de l'empire.<br />
<br />
Dépitée, la Russie décide de préparer sa revanche. À l'hiver, Alexandre II rencontre François-Joseph et promet de lui obtenir la Bosnie-Herzégovine s'il proclame sa neutralité dans la guerre qu'il prépare. L'empereur d'Autriche accepte. Le 24 avril 1877, la Russie déclare la guerre à la Turquie.<br />
<br />
Le traité de San Stefano<br />
<br />
Le 3 mars 1878, les belligérants signent le traité de San Stefano-Hagios Stéphanos, banlieue de Constantinople. Le Sultan reconnaît de facto la suprématie de la Russie dans les régions à majorité slave et orthodoxe des Balkans. Le Tzar n'obtient pourtant, comme gain territorial, que le sud de la Bessarabie, pris à... son alliée la Roumanie, territoire qu'il avait dû céder lors de la guerre de Crimée vingt ans auparavant. En "compensation", la Roumanie reçoit ce qu'elle réclamait à l'Empire ottoman: le nord de la Dobroudja avec le Delta du Danube, ainsi que la reconnaissance de son indépendance. Dans le Caucase, la Russie acquiert Batoum, Kars, Ardahan et Bajazet. Elle occupe militairement la Bulgarie pendant deux ans.<br />
<br />
Celle-ci, que les troupes turques doivent quitter, devient une principauté autonome de la mer Noire à la mer Egée, incluant la Macédoine (la "Grande Bulgarie"). Cette date est la fête nationale bulgare, qui rappelle le combat pour l'indépendance, mené avec l'aide des Russes et des Roumains.<br />
<br />
La Serbie et le Monténégro obtiennent également leur complète indépendance. Le Monténégro double son territoire vers le nord-ouest et n'est plus séparé de la Serbie que par le Sandjak de Novibazar, territoire turc "protégé" (d'une éventuelle union serbo-monténégrine) par l'occupation militaire autrichienne.<br />
<br />
Ces pays ont signé le traité avec quelques réticences. La Roumanie a été obligée de céder le sud de la Bessarabie à contrecœur et une partie des habitants de ce territoire sont obligés de passer en Dobroudja, aux terres moins fertiles. La Serbie juge qu'elle n'a obtenu qu'une trop petite partie des territoires peuplés de Serbes. Le Monténégro est mécontent parce qu'il n'a toujours aucun débouché sur la mer Adriatique, l'Autriche s'y opposant.<br />
<br />
Le Congrès de Berlin<br />
<br />
La Grande-Bretagne juge que les clauses du traité mettent l'équilibre de l'Europe en péril. Pour elle, la Russie est devenue trop puissante face à une Sublime Porte affaiblie. Elle voit également ses intérêts menacés dans la région: la route des Indes, essentielle à son Empire, pourrait se trouver menacée ou bloquée par une Russie qui détiendrait les Détroits et Constantinople. Durant la guerre, elle a même fait pénétrer sa flotte en mer de Marmara pour protéger Constantinople, menacée par l'armée russe.<br />
<br />
De son côté, l'Autriche-Hongrie s'estime spoliée parce qu'on ne lui a pas donné la Bosnie-Herzégovine, qu'on lui avait promise.<br />
<br />
Bismarck offre alors ses services et invite à Berlin les puissances européennes et la Sublime Porte pour négocier un nouvel accord de paix. Le congrès se tient en juin et juillet 1878. Les États balkaniques n'y sont pas représentés mais peuvent envoyer des émissaires pour y plaider leurs causes.<br />
<br />
Un nouvel accord est signé le 14 juillet, mettant fin au projet de Grande-Bulgarie. Celle-ci est coupée en deux : au nord, elle devient la principauté autonome de Bulgarie avec Sofia comme capitale ; au sud, la Roumélie orientale, semi-autonome, reste une province de la Turquie. La Thrace et la Macédoine reviennent dans le giron ottoman.<br />
<br />
La Russie et la Roumanie gardent à peu près leurs gains territoriaux acquis à San Stefano, sauf dans le Caucase où Bajazet est rendue à la Turquie. La Serbie voit son territoire agrandi. Le Monténégro obtient moins qu'à San Stefano mais acquiert son débouché sur la mer.<br />
<br />
Clause importante, l'Autriche-Hongrie met la main sur la Bosnie-Herzégovine et sur le Sandjak de Novipazar, une enclave située entre la Serbie et le Monténégro. Cette prise de possession sera une source de conflits grandissante avec la Serbie, qui aboutira à long terme à l'assassinat de François-Ferdinand et au début de la Première Guerre mondiale en 1914.<br />
<br />
Cinq autres clauses accroissent notablement l'influence des puissances occidentales dans l'Empire ottoman:<br />
<br />
* Chypre est cédée à l'Empire britannique;<br />
* la Grande-Bretagne devient la protectrice officielle des juifs de l'Empire ottoman;<br />
* la France devient la protectrice officielle des chrétiens maronites et catholiques de l'Empire ottoman;<br />
* elle peut également occuper la Tunisie;<br />
* l'Italie devient la protectrice officielle des chrétiens et des juifs de Tunisie et de Tripolitaine<br />
<br />
L'opinion russe et bulgare est scandalisée par les clauses du traité de Berlin. L'opinion russe y voit une trahison de l'Allemagne, qu'elle tient pour responsable du recul de la Russie dans la région. Il s'ensuivra un relâchement des liens germano-russes dans les années suivantes. L'opinion bulgare y voit un "coup de poignard dans le dos" de la part de l'occident mais tient surtout pour responsable la Grande-Bretagne, perçue comme la protectrice de l'Empire ottoman. Dans les années suivantes, la Bulgarie s'appuiera sur Moscou et Berlin pour tenter de retrouver ses frontières de San-Stefano (sans y parvenir, sauf de façon éphémère durant les deux guerres mondiales).Cristianhttp://www.blogger.com/profile/06507370535424331633noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2366805159197738149.post-20542380093849699702010-11-15T15:07:00.000+02:002010-11-15T15:07:01.364+02:00Despre Toplita pe scurtDespre Toplita pe scurt<br />
<br />
<br />
Toplita este situatã în extremitatea nordicã a judetului Harghita, pe cursul superior al Muresului, la o altitudine de 650 m deasupra nivelului mãrii. Asezarea este inconjuratã de muntii Gurghiului, Giurgeului si Cãlimani. Cele mai apropiate orase sunt Borsec 26km, Gheorgheni 38 km, Reghin 69 km.<br />
Galeria foto În 1567 Petrichevich Horváth Kozma a pus bazele asezãrii aducãnd 3 familii de tãrani moldoveni pe mosia lui Bánffy Pál, micul sat a fost botezat Taplócza.<br />
Taplócza a "suferit" mai multe schimbãri de nume in deceniile urmãtoare: Taplócza, Toplicza, Gyergyó-Toplicza, din data de 1 febr. 1861 Oláh-Toplicza, apoi de la 1 ian. 1907 Maroshévíz pânã în 1918, de când se numeste Toplita Românã, desi documentele oficiale, incã contin si numele de Maroshévíz lângã aceasta.<br />
Aceastã regiune a fost proprietatea Banului Simon pânã în 1228, iar incepând cu acest an trece pe mâna familiei Bánffy, care reuseste sã-si pãstreze uriasele mosii pânã în 1945. În 1658 asezarea a fost în totalitate distrusã de cãtre o "armata" de moldoveni condusi de Pintea, in drumul lor spre Ditrãu. Dupã 1660 familia Bánffy a adus pe aceste meleaguri 391 de familii de români fãgãrãseni din Deda.<br />
În jurul anului 1710 a luat amploare plutãritul pe Mures în zona noastrã si totodatã comercializarea lemnului ceea ce a grãbit dezvoltarea orasului. La primul recensamânt European, ordonat de Josif al II-lea, care a avut loc la Toplita pe data de 20 noi. 1785 s-au numãrat 227 gospodãrii,23 de familii libere si 231 familli de iobagi apartinând de 22 mosieri. Baronul Bornemissza János detinea cele mai multe dintre acestea (52), apoi Baronul Kemény Simon (30) si Contele Teleki Mihály (18).<br />
Acum sã facem o mica sãritura in timp pãna în anul 1868 cãnd de Toplita apartineau 8 "parraedium"-uri, care sunt: Cãlimãnel, Mermezeu, Ciobotani, Mãnãstirea, Vâgani, Moglãnesti, Plopis si Mãgherus. Aici trebuie precizat cã in acel an Valea deja fãcea parte din asezare.<br />
Zoom in (Pop-up) În timpul primului rãzboi mondial in Toplita si regiunea sa s-au desfãsurat lupte sângeroase ca mãrturie a acestui fapt stã Monumentul de la Secu unde au fost înmormântati 771 de soldati, si Cimitirul Eroilor Maghiari din cartierul Zencani unde sunt înmormântati 450 de militari. Toplita a fost proclamat oras în 1952. (Iar în 2002 municipiu.)<br />
Alte date din istoria asezãrii: în 1658 a fost construitã Mãnãstirea Doamnei; in 1847 mãnãstirea Sf. Ilie; între 22 sept. 1867 si 21 aug. 1869 a fost construitã biserica Romano Catolicã în vecinãtatea unei vechi biserici din lemn din 1780; biserica Ortodoxã s-a construit între anii 1867 si 1903; în 1870 s-a înfiintat Scoala Confesionalã Romano Catolicã; în 1895 a fost construitã biserca Reformatã; în 1896 s-a deschis o Scoalã de Stat Maghiar in cartierul Valea; între 1903 si 1907 a fost construit castelul Urmánczy acum muzeu etnografic; între 1928 si 1929 o biserica greco catolicã in cartierul Cornisa care a fost construitã în locul unei vechi biserici de lemn ridicatã între 1777 si 1791, care a fost mutatã intr-un sat din apropiere, Gãlãutas.<br />
Atractiile orasului: statiunea Bánffy (Bradul) care se aflã la o altitudine de 677,2 m deasupra nivelului mãrii, aici gãsiti printre altele si un bazin cu apa termalã de 27oC; strandul Urmánczy care a fost cumpãrat in jurul anului 1870 de familia Urmánczy de la familia Lázár din Lãzarea, asezatã la 653,8 m deasupra nivelului marii cu apã termalã de 26oC.<br />
Oameni celebrii nãscuti in Toplita: Dr. Urmánczy Nándor (1868-1940) deputat timp de 16 ani, fondator si presedinte pe veci al fundatiei "Ereklyés Országzászló".<br />
Dr. Miron Cristea (1868-1939), primul patriarh al României, prim-ministrul României între 1938 si 1939.Cristianhttp://www.blogger.com/profile/06507370535424331633noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2366805159197738149.post-88451075623447298642010-11-04T15:56:00.000+02:002010-11-04T15:56:27.182+02:00Istoria BucurestiuluiIstoria Bucureștilor acoperă evenimentele importante petrecute în acest ținut, din cele mai vechi timpuri până în epoca contemporană.<br />
<br />
Preistorie și istorie veche<br />
<br />
Rezultatele cercetărilor arheologice atestă că teritoriul pe care se află Bucureștiul a fost locuit neîntrerupt încă din epoca paleolitică (așchii tăioase din cremene, un „nucleu” de silex descoperite pe malul Lacului Fundeni, carierele de nisip din Pantelimon, dealurile de la Mihai-Vodă și Radu-Vodă [1]). Au fost scoase la iveală numeroase așezări neolitice; din perioada culturii Dudești s-au descoperit urme la Dudești, pe malul Lacului Cernica, pe malul Lacului Fundeni etc. Din perioada culturii Boian s-au găsit urme la Glina, Dudești, Cățelu, Bucureștii-Noi, Giulești, Dealul Spirei, Pantelimon. La Cernica s-a găsit una din cele mai mari necropole din Europa din perioada Boian. În morminte s-au descoperit și „perle” din minereu de cupru, cele mai vechi din țară și printre cele mai vechi din Europa [2].<br />
<br />
Din perioada culturii Gumelnița s-au găsit așezări la Glina, Jilava, Măgurele ș.a. La Chitila s-a descoperit o brățără de aramă, cu capete în formă de șarpe. Acest tip de brățară stă la originea altor brățări cu capete de șarpe realizate însă mai târziu. Se confirmă astfel părerile istoricilor Vasile Pârvan și Nicolae Iorga că arta traco-dacilor are origini în milenii anterioare [3].<br />
<br />
S-au descoperit urme din cultura Tei (a doua etapă a bronzului): securi de bronz, cuțite, ace, vârfuri de săgeți etc., din epoca fierului, în special din partea a doua a epocii, care coincide și cu începutul culturii geto-dacilor. La Bălăceanca s-au descoperit două așezări cu zece bordeie și șase locuințe de suprafață. Urme ale unei locuiri îndelungate s-au găsit sub mănăstirea Mihai-Vodă. S-au descoperit: cuptoare de ars oale, cești dacice, o monedă din timpul împăratului roman Galienus, cosoare, râșnițe rotative etc.<br />
<br />
Descoperirile din secolul al IV-lea confirmă coexistența în zona Capitalei a unor populații dacice cu goții și sarmații de ramură alanică și faptul că existau relații cu romanii. Din secolele VI-VII s-au descoperit pe malurile Colentinei și Dâmboviței semibordeie cu o cameră, cu cuptor de gătit și unelete casnice, ceramică. În secolele X-XIV urme de așezări s-au găsit pe malurile tuturor apelor din zonă, bordeie cu cuptoare de gătit și încălzit, ceramică fină, monezi, urme ale culturii Dridu La Pipera, în Bucureștii Noi, în Piața de Flori, la Crângași și la Giuleștii-Sârbi au fost descoperite așezări ale populației vechi românești din secolele X-XI, iar în pădurea Pantelimon, pe malul Lacului Tei, așezări din secolele XII-XIV [4]. Începând cu secolul al XV-lea, mărturiile arheologice se completează cu izvoare scrise.<br />
<br />
Întemeierea orașului<br />
Hrisovul lui Radu cel Frumos dat în Cetatea de Scaun a Bucureştilor, 14 octombrie 1465<br />
<br />
Tradiția spune că întemeierea orașului s-a realizat în vremea lui Bucur, pe care unii îl cred cioban, alții pescar, boier, haiduc. Prima consemnare în scris a acestei tradiții este cea din 1761, a călugărului franciscan Blasius Kleiner.<br />
<br />
O altă tradiție, din secolul al XVI-lea, vorbește despre Negru Vodă ca întemeietor al Bucureștiului. Primul care scrie despre acest lucru este raguzanul Luccari, după o călătorie prin Țara Românească în timpul lui Mihai Viteazul. Printr-un document al domnitorului Mircea cel Bătrân din 1410 Bucureștiul este numit „Cetatea noastră”<br />
<br />
Prima atestare documentară certă a Bucureștiului datează din 1459, când prin hrisovul din 20 septembrie, domnitorul Vlad Țepeș scutește de dări și întărește dreptul de proprietate al unor locuitori [5]. Documentul, foarte deteriorat, a fost descoperit în jurul anului 1900 [6]. Vlad Țepeș petrece patru din cei șase ani de domnie „în cetatea București”, preferându-l reședinței Târgoviște.<br />
<br />
În timpul domniei lui Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Țepeș, 18 din cele 25 de documente care au înscris pe ele locul de unde au fost emise sunt din Cetatea de Scaun București [7].<br />
<br />
Mircea Ciobanu în timpul domniei sale ridică un palat domnesc numit mai tîrziu Curtea Veche; în 1558-1559 în curtea domnească se construiește o biserică, cea mai veche construcție păstrată în forma sa originală iar în 1562 se ridică și biserica Sf. Gheorghe cunoscută ca Sf. Gheorghe-Vechi sau „cel românesc” după ce Constantin Brâncoveanu construiește în 1707 Sf. Gheorghe-Nou sau „cel grecesc”.<br />
<br />
Orașul se dezvoltă continuu iar din secolul al XVII-lea se întinde și pe malul drept al Dâmboviței; în partea de vest se întinde până în zona Cișmigiu iar în est până la intersecția Căii Moșilor cu Hristo Botev de astăzi [8]. În 1563 este menționat „pazarul” (de la turcescul bazar), piața Bucureștiului situată în apropierea Curții domnești. Zece ani mai tîrziu, în 1573 Alexandru al II-lea Mircea înființează la mănăstirea Plumbuita prima tipografie cunoscută din București.<br />
În septembrie 1593 Mihai Viteazul devine domn al Țării Românești iar în 1594 începe lupta antiotomană. La 15 august 1595 Capitala este ocupată de turci; Sinan Pașa întărește orașul săpînd un șanț lat de circa 6 metri și tot atât de adânc și întărituri la marginea șanțului din două rânduri de trunchiuri de copaci îngropați care aveau spațiul dintre ei umplut cu pământ. Bisericile au devenit Moschei [9]. La retragerea turcilor din București, în octombrie 1595, Sinan Pașa a prădat și a incendiat orașul.<br />
<br />
Perioada prefanariotă<br />
Bucureşti, 1789<br />
<br />
Noul domnitor, Radu Șerban, preferă Târgoviște ca cetate de scaun dar nu neglijează Bucureștiul și construiește în 1631 podul Șerban-Vodă, amenajează heleșteul Șerban-Vodă (astăzi parcul Carol). Radu Mihnea ridică mănăstirea Radu-Vodă care deținea câteva mahalale și în jurul căreia se grupează câteva prăvălii. Locuitorii mahalalelor sunt scutiți de dări cu condiția ca aceștia să lucreze numai pentru mănăstire. În timpul domniei lui Matei Basarab, Bucureștiul se bucură de prosperitate; se reface Curtea domnească cu mult bun gust, se ridică mănăstirea Târnov în locul unei biserici din lemn, se ridică Biserica Catolică din București. Începând cu 1640, domnitorul mută capitala înapoi la Târgoviște [10].<br />
Pentru București urmează o perioadă neagră: orașul este devastat în urma răscoalei seimenilor din 1655 și a incendiului din 1658. Un an mai târziu este prădat de tătari iar în 1660 în urma unei secete care a durat doi ani, o foamete cumplită se abate asupra țării.<br />
<br />
Bucureștiul devine Capitala Țării Românești în 1659 [11] în timpul domniei lui Gheorghe Ghica și începe o perioadă de refacere și de dezvoltare. Apar marile hanuri, se ridică biserici, atelierele meșteșugarilor se grupează pe ulițe separate: Șelari, Covaci, Gabroveni, Lipscani, Băcani etc. În 1679 este menționată funcționarea unei fabrici de postav. În același an, domnitorul Șerban Cantacuzino întemeiază prima școală românească, Școala domnească de la mănăstirea Sf.Sava din București și începe ridicarea mănăstirii Cotroceni în vestul capitalei.<br />
În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu în 1689, austriecii intră în București și vorbind despre această perioadă Radu Popescu spune „însă răutăți ce s-au făcut într-o lună, ce au șezut, limbă nu poate să spuie: bătăi, cazne, legături; egumenii și unii boiari legați cu ștreanguri de gât, pentru făină și orz, și carne și altele ca acestea nenumărate” [12]. În 1692 domnitorul poruncește construirea unui drum, Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei de astăzi), care să lege Palatul Brâncovenesc cu proprietățile de la Mogoșoaia. Spătarul Mihai Cantacuzino, fratele domnitorului Șerban Cantacuzino, a fondat Spitalul Colțea în 1695, a început construirea bisericii Colțea iar în 1699, în nord-estul orașului ridică Biserica Fundenii Doamnei.<br />
<br />
Perioada fanariotă<br />
Bucureşti la începutul secolului al XVIII-lea<br />
<br />
În veacul fanariot, în întreg secolul al XVIII-lea, viața Capitalei se află sub o puternică influența orientală: costumele boierilor și ale dregătorilor, protocolul, mâncărurile, băuturile, termenii turcești sau turco-grecești (caldarîm, palat, papuci, ciorbă, musaca, peruzea, pafta, filigran, cataif, șerbet). În 1716 sunt fixate pentru prima dată coordonatele Bucureștiului – 44°22' latitudine nordică și 23°48' longitudine estică – de către Hrisant Nottara, viitorul patriarh al Ierusalimului.<br />
Din inițiativa domnitorului Nicolae Mavrocordat începe ridicarea mănăstirii Văcărești, ansamblu arhitectonic în stil brâncovenesc, descrisă drept cel mai mare complex arhitectonic mânăstiresc din secolul al XVIII-lea din sud-estul Europei[13] (dărâmată în ultimii ani ai dictaturii comuniste). Se construiesc alte mari biserici și așezăminte ale Bucureștiului: Biserica Crețulescu, Biserica Stavropoleos, așezămîntul „Domnița Bălașa” care cuprindea o biserică, o școală și un azil. „Ulița cea Mare” devine Lipscani. În 1742 se ridică biserica Bucur în spatele mănăstirii Radu Vodă; mai târziu s-a considerat că ar fi fost ridicată chiar de ciobanul Bucur în secolul al XIV-lea [14] dar în realitate era un paraclis al mănăstirii Radu Vodă, astăzi declarat monument istoric.<br />
<br />
Războaiele ruso-turce<br />
<br />
Articol principal Războaiele ruso-turce<br />
<br />
În timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, Bucureștiul este ocupat de trupele imperiului rus de două ori. Prima perioadă de ocupație și administrație militară rusă începe în 1769 când domnitorul Grigore III Ghica este îndepărtat și durează până în primăvara anului 1770. La Arhiva Centrală de Stat miliatro-istorică din Moscova s-a descoperit un plan al Bucureștiului desenat de ofițerii ruși în anul 1770 [15]. Conform planului, limita Bucureștiului era dată de actualele străzi Mihai Bravu, Ștefan cel Mare, Plevnei, Elefterie, Dealul Spirei, Filaret, Dealul Piscului, Dudești. A doua ocupație a rușilor are loc în noiembrie 1770 și se întinde pe o perioadă de cinci ani.<br />
<br />
Sfârșitul secolului al XVIII-lea<br />
Trupe austriece conduse de feldmareşalul Frederic Josias de Saxa Coburg intră în Bucureşti, 1789<br />
<br />
În timpul domnitorului Alexandru Ipsilanti apar cișmelele publice, se inițiază măsuri și reforme în domeniul fiscal, judecătoresc și social, se ridică mănăstirea Chiajna în vestul orașului, se încearcă o sistematizare a Dâmboviței pentru evitarea inundațiilor, se înființează „Epitropia obștilor”, organ administrativ care se ocupă cu probleme edilitare, se organizează un orfelinat numit orfanotrofion. În martie 1775 începe construirea în Dealul Spiriei a unei noi curți domnești, Curtea Nouă. În 1776 domnitorul hotărăște granițele Bucureștiului, dând dispoziție să se pună la marginea orașului hotare și cruci dincolo de care „a se întinde nimeni cu facere de case” și stabilește numărul mahalalelor la 67. Pe Podul Șerban Vodă domnitorul construiește case de primire a pașalelor, emirilor, mumbașirilor sosiți în oraș cu diverse misiuni; casele se numesc beilic iar o vreme strada unde s-au construit aceste case se va numi Podul Beilicului.<br />
În 1781 se publică în cartea Geschichte des Transalpinische Daciens un document cartografic al orașului redactat în jurul anului 1780 de Franz Joseph Sulzer, profesor la curtea domnitorului Alexandru Ipsilanti.<br />
<br />
În 1782 se deschid în Capitală primele agenții diplomatice străine; prima este Rusia urmată în același an de Austria, în 1785 de Franța, în 1786 de Prusia și în 1801 de Anglia.<br />
<br />
La 29 octombrie 1789 Bucureștiul este ocupat de trupe austriece (nemții cu coadă cum erau numiți din cauza perucilor). Perioada de administrație militară austriacă va dura până la 24 iulie 1791.<br />
<br />
Istorie modernă<br />
<br />
Articole principale Revoluția de la 1821 și Regulamentul Organic<br />
<br />
Bătaie pe străzile Bucureştiilor, 1821<br />
<br />
După ce la începutul lunii martie Tudor Vladimirescu trimite către bucureșteni mai multe proclamații prin care le cerea să se solidarizeze cu mișcarea sa [16], la 21 martie 1821 intră în București sechestrând o parte din boieri în casa lui Dinicu Golescu, Belvedere, și domnind aproape ca un domn [17].<br />
Pe 17 mai 1821, la două zile după ce Tudor Vladimirescu și armata sa, „Adunarea norodului”, părăsesc orașul, Capitala este ocupată de turcii veniți să potolească Revoluția. Începe o perioadă de ocupație turcească terminată în iunie 1822, perioadă în care în oraș se comit execuții [18] , se ard case [19].<br />
<br />
Grigore al IV-lea Ghica (1822-1828), primul domnitor pământean din Țara Românească după epoca fanariotă a inițiat o serie de lucrări edilitar-urbanistice: pavarea cu piatră a celor patru drumuri principale ale orașului (Podul Târgului de Afară, Podul Mogoșoaiei, Podul Calicilor și Podul Șerban Vodă), construirea de palate, biserici, cazărmi etc. În 1824, în București sunt menționate în documente 1.515 prăvălii din care 255 erau „de frunte”, 489 „de mijloc” și 771 „de coadă” [20].<br />
Domnitorul Ghica este înlăturat iar la 16 mai 1828 trupe rusești conduse de generalul Roth intră în Capitală; potrivit Tratatului de la Adrianopol, principatele dunărene rămân drept gaj sub ocupație și administrație rusească până la achitarea despăgubirilor de război către Imperiul Otoman [21]. În timpul administrației rusești condusă de generalul Pavel Kiseleff intră în vigoare Regulementul Organic. Având reședința la București, Kiseleff se implică în viața orașului: impune carantina în oraș pentru stoparea ciumei și a holerei, mărește numărul de medici, numește o „Comisie într-adins pentru înfrumusețarea și îndreptarea Poliției”, elaborează „Regulamentul de înfrumusețare a orașului”. În 1841 în timpul domniei lui Alexandru Dimitrie Ghica i se acordă cetățenia muntenească iar în 1844, de ziua generalului, Șoseaua din București, a doua stradă ca importanță după Podul Mogoșoaiei, a fost denumită Șoseaua Kiseleff [22], nume neschimbat de peste 160 de ani.<br />
<br />
Primul recensământ al populației realizat după criterii științifice în 1831 indică următoarele cifre [23]:<br />
<br />
În 1834 s-a introdus nomenclatura oficială a străzilor Capitalei, străzile se lărgesc, sunt pavate și dotate cu canalizare. În această perioadă, au fost construite palatele Ghica, Sutu, Știrbei și au fost înființate: Eforia Spitalelor (1831), Arhivele Statului (1831), „Societatea Filarmonica” (1833), „Societatea literară” (1836), „Societatea d-agricultură a Rumâniei” sub conducerea lui Mihail Ghica (1836), Imprimeria statului (1839), se deschide la Colegiul Sf. Sava prima expoziție de artă din țară (1836) [24], a apărut primul „Muzeu de istorie națională și antichități“ (1834), se organizează biblioteci publice (1836), s-au dat în folosință spitalele Brâncovenesc (1838), Filantropia (1839), prima maternitate din București numită „Spitalul de nașteri”’ (1839).<br />
Orașul este afectat de dezastre naturale și epidemii care aduc mari pagube. În 1829 apare primul ziar din Țara Românească, „Curierul românesc” sub directoratul lui I.H. Rădulescu. Apar ziarele: „România” (1836), „Universul” (1837), „Magazin Istoric pentru Dacia” (1845), „Bukarester Deutsche Zeitung” (1845); încep să se tipărească cărți pentru școli.<br />
Într-o carte apărută în 1839 „Coup D’oeil sur la Valachie et la Moldavie”, Raoul Perrin spune despre București că avea 1.500 de străzi pline cu câini și 130.000 de locuitori [25]. Sunt înființate piețe noi: piața Suțu (1840), piața Amzei (1841), piața Sf. Vineri (1841), piața de pe maidanul Dudescului, piața de pe podul Caliței, piața de pe maidanul Dulapului (1845). Se amenajează grădina Cișmigiu și începe ridicarea Teatrului Național. Capitala este afectată de marele incendiu din 1847 în timpul căruia mor 15 oameni și aproape 2000 de cădiri sunt distruse [26].<br />
În secolul al XIX-lea, influența orientală este echilibrată de manifestarea influenței occidentale: în îmbrăcăminte, limbă, instituții, mentalitate.<br />
<br />
Revoluția de la 1848<br />
<br />
Articol principal Revoluția de la 1848<br />
<br />
Bătălia Pompierilor, Dealul Spirei, 1848<br />
<br />
Revoluția a reprezentat un moment de referință pentru istoria orașului. Aici își desfășura activitatea încă din 1843 societatea secretă „Frăția”, aveau loc întâlniri secrete ale revoluționarilor în casa lui C.A. Rosetti. Bucureștenii ieșiți pe străzi îl determină pe domnitorul Gheorghe Bibescu să abdice și să părăsească Capitala. La 15 iunie, pe Câmpia Filaretului (numită apoi Câmpia Libertății), circa 30.000 de oameni asistă la depunerea jurământului guvernului provizoriu, Bucureștiul devenind sediul Guvernului Revoluționar. La 13 septembrie pompierii și alte trupe se opun forțelor turcești în lupta din Dealul Spirii [27] dar Revoluția este înfrântă, trupele turcești ocupă orașul. În octombrie își fac intrarea în București și circa 7000 de militari ruși. Începe o perioadă de dublă ocupație, rusească și turcească care va dura până în aprilie 1851.<br />
<br />
În Capitală se înființează cimitire noi: Bellu, Sf. Vineri și Ghencea, se construiește Hipodromul de la Șosea (1851), se înființează Conservatorul de muzică (1851), se organizează prima galerie de pictură din București unde pictori români ca Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, P. Valstein etc expun aproximativ 80 de lucrări [28].<br />
<br />
În 1853 este înființată moara lui Assan, cea mai modernă moară din țară [29] dotată cu o mașină cu aburi, valțuri și site; moara va fi demontată de turci și transportată la Istanbul în 1918, în timpul ocupării Capitalei.<br />
<br />
Pentru București începe o perioadă a ocupațiilor străine: ocupație militară rusă din vara anului 1853 până în iulie 1854, ocupație turcească din iulie 1854 până în august 1854 și ocupație austriacă din 1854 până în 1856.<br />
<br />
Medicul militar american James Oscar Noyes scrie într-o carte despre București după o vizită din 1854 „Niciodată n-am văzut luxul și lipsa, frumusețea și urâtul, mândria și sărăcia puse într-un așa de izbitor contrast. Aici se arată un gen schimonosit de civilizație, cum se întâmplă întotdeauna într-o societate în care libertatea și robia stau alături una de alta.” Medicul militar german Wilhelm Derblich după ce critică și ironizează unele aspecte ale orașului menționează despre Grădina Cișmigiu „este locul vesel de adunare al tuturor plimbărilor […] și singurul loc unde se uită că te găsești în Muntenia, ci te crezi transportat aievea într-un elegant loc de distracție al unui stat civilizat.”<br />
<br />
În mai 1857 în București se introduce iluminatul public cu petrol lampant devenind astfel primul oraș din lume care a folosit lămpi cu petrol la iluminatul străzilor.[30]<br />
[modifică] Capitală a Principatelor Unite<br />
<br />
Articol principal Principatele Unite<br />
<br />
La 24 ianuarie 1859, în urma dublei alegeri ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza se realizează de fapt unirea Principatelor.<br />
<br />
Noul domnitor este întîmpinat cu entuziasm la 29 ianuarie 1859 de bucureșteni. La sfârșitulul anului 1859, Mihail Kogălniceanu susține ideea ca București să devină capitală a Principatelor motivând prin faptul că țările europene și Turcia considerau Bucureștiul drept capitală, aici erau reședințele consulatelor străine, începuse deja transportarea arhivelor cancelariilor de la Iași către București, spunând printre altele:<br />
Cquote2.svg Orașul Bucuresci este de seculi făcut pentru ca să fie Capitala României. Aproape de arterul principal al comerciului, al bogățiilor Principatelor Unite, Dunărea, pe drumul cel mare al Occidentului către Orient, cu o populațiune numeroasă, compactă și eminament românească, Bucurescii este apoi singurul oraș care are elementul cel mai puternic al unei țării, clasa sau starea de mijloc. Nicăierea, în nici un oraș al României nu există un centru de lumini mai mari, un popul cu aspirațiuni mai naționale și mai liberale, un spirit public mai neatârnat. Nicăieri opiniunea publică n-a putut a se dezvolta și domni mai mult decât în Bucuresci. Cquote2.svg — Mihail Kogălniceanu<br />
Deschiderea primului parlament al României, 1862<br />
<br />
Notele călătorilor străini în Bucureștiul acestei perioade îl descriu drept un oraș al contrastelor [31], „arată când ca un sat, când ca o capitală [32].<br />
<br />
La 24 ianuarie 1862 se deschide primul parlament al României iar București este proclamată capitala țării.<br />
<br />
Noul statut de capitală a României a adus orașului București un ritm rapid de dezvoltare sub toate aspectele: străzile din oraș se pavează cu granit, piatră cioplită și piatră de râu, se construiesc trotuare pietonale pe străzile principale, se amenajează grădina botanică, se înființează gimnaziile Lazăr și Matei Basarab, Universitatea din București, Școala de Bele-Arte, se amenajează noi piețe și grădini publice, se construiește prima linie de cale ferată dintre București și Giurgiu, se pune piatra de temelie a Azilului Elena Doamna pentru fete orfane.<br />
Se înființează noi societăți: Societatea Română de Științe (1862), Societatea română de arme, gimnastică și dare la semn (17 mai 1862) – prima asociație sportivă din România, Direcția Centrală a Poștelor (4 august 1862), Societatea pentru învățătura poporului român (1866), Societatea Literară Română (13 aprilie 1866) – care devine din august 1867, Societatea Academică Română, iar din martie 1879 Academia Română, Societatea de științe fizico-naturale (1868), Filarmonica Română (11 mai 1868) - astăzi Filarmonica „George Enescu“- care își susține concertul inaugural la 27 decembrie 1868, Societatea de geografie (27 iunie 1875), Societatea Națională de Cruce Roșie a României (16 iunie 1876) etc.<br />
Numărul de locuitori crește de la 65.000 în 1831 [33] la 121.734 în 1860 [34].<br />
Intrarea lui Carol I în Bucureşti, 10 mai 1866<br />
<br />
La începutul anului 1866, domnitorul Cuza este răsturnat de o coaliție formată din liberali și conservatori. Bucureștenii, în număr de 30.000 [35] îl întâmpină pe prințul Carol de Hohenzollern la Băneasa, unde primarul Capitalei, Dumitru Brătianu, îi oferă cheile orașului.Cristianhttp://www.blogger.com/profile/06507370535424331633noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-2366805159197738149.post-20674116338972362832010-11-02T15:55:00.000+02:002010-11-02T15:55:03.704+02:00MunteniaMuntenia <br />
Muntenia este o regiune istorică din sudul României. Limitele sale sunt: la nord munții Carpați (care o delimitează de Transilvania), la vest râul Olt (care o separă de Oltenia), la sud și est fluviul Dunărea (care o delimitează de Bulgaria și Dobrogea), iar la nord-est râurile Milcov, Putna și Siret (dincolo de care se află Moldova).<br />
<br />
Are în componență actualele județe și unități administrative: Argeș, Brăila, Buzău, Călărași, Dâmbovița, Giurgiu, Ialomița, Ilfov, Prahova, Teleorman (fără comuna Islaz), Municipiul București. De asemenea, segmentele situate de est de râul Olt din județele Vâlcea și Olt, precum și sudul județului Vrancea (la sud de Milcov) fac parte din regiunea istorică Muntenia.<br />
<br />
Cele mai importante orașe în această regiune sunt București, Alexandria, Brăila, Buzău, Călărași, Giurgiu, Pitești, Ploiești, Slatina, Slobozia și Târgoviște.<br />
<br />
Principalele ape curgătoare care străbat această regiune sunt Dunărea, precum și unii afluenți direcți ale acesteia: Olt, Vedea, Argeș, Călmățui (în județul Brăila și județul Teleorman), Ialomița și Siret.<br />
<br />
Istorie<br />
<br />
Teritoriul Munteniei era locuit în antichitate de triburile Geților (getae),care erau popor de neam tracic.Istoricul antic Strabo susținea că "dacii și geții vorbesc aceeași limbă". Herodot îi introduce în istorie cu următoarea mențiune: "Geții sunt cei mai bărbați, și mai drepți dintre traci". În jurul anului 340 î.e.n. deoarece geții din dreapta Dunării au devenit dependenți de Macedonia, regii macedoneni formulează pretenții de supremație și asupra geților din nordul Dunării, însă, încercările lui Alexandru cel Mare 335 î.e.n. și 327 î.e.n. ) și Lisimah (310 î.e.n. ) de a-i supune, rămân fără rezultat. Mai târziu, geții duc lupte cu bastarnii (popor germano-celtic), care între anii 200 și 100 î.e.n. ocupă poalele nord-estice ale Munților Carpați și malurile Nistrului.<br />
<br />
Teritoriul Munteniei a facut parte din marele regat dac a lui Burebista dar nu și de regatul lui Decebal. După victoria asupra lui Decebal, Traian trimite trupe auxiliare în Muntenia și sudul Moldovei pentru pacificarea regiunii. Conducătorii locali fac jurăminte de vasalitate dar teritoriul Munteniei nu este anexat si nu devine provincie a Imperiului Roman.<br />
<br />
În 117, după moartea lui Traian, romanii retrag trupele din cea mai mare parte a Munteniei si fixează granița de-a lungul limesului Transalutanus. Au loc numeroase atacuri ale carpilor (un trib de daci liberi) și goților sau poate geților, subiectul este supus multor controverse deoarece, de-a lungul timpului, unii cronicari, voit sau întâmplător, i-au confundat pe geți cu goții. Primul care a utilizat termenul de "got" ca echivalentul lui "get", a fost împăratul filozof Iulian Apostatul (361-363 e.n.). În secolul IV, echivalența a fost adoptată și de alți autori, iar prin scrierile istoricului latin Claudianus (începutul secolului V) și mai ales ale lui Orosius (autor spaniol de origine gotă), apoi prin ale istoricilor Cassiodor și Iordanes, această confuzie a căpătat o largă răspândire. Trebuie menționat că lucrarea lui Iordanes numită "Getica", era de fapt consacrată goților. Istoricul got Iordanes în lucrarea sa din 551 "Getica" (De Origine Actibusque Getarum) îi descrie pe goți ca fiind urmașii geților lui Burebista si Deceneu, lucru explicat de unii istorici prin apropierea fonetică a celor 2 cuvinte. Este știut că goții au pătruns în Muntenia împinși de huni, dar nu sunt dovezi că în acea perioadă au intrat în conflict cu romanii și nici nu există urme că deplasarea lor s-ar fi desfășurat către limesul roman. Sunt însă suficiente dovezi clare ca au străbătut câmpiile Bărăganului și Buzăului și că romanii au înființat pentru ei o episcopie la Silistra. Conflictul goților cu romanii a erupt mai degraba după trecerea acestora a Dunării ca federați.<br />
<br />
Aurelian incheie un tratat cu goții, cedându-le Dacia ca unor federati ai Imperiului Roman. Așadar, găsim în Dacia urmatoarele triburi de goti: Taifalii și Victoalii. Așezările goților în Dacia cuprindeau numai Podișul Moldovei și jumătatea răsăriteană a Câmpiei Române, în timp ce în spațiul carpatic continua să locuiască populația daco-romană, rămasă aici după retragerea legiunilor și a administrației romane peste Dunăre (în Dacia Aurelia). După așezare, goții se împărțeau în vizigoți (goți apuseni, ramura tervingilor), care locuiau în câmpia răsăriteana a Daciei și pe Nistru, și în ostrogoți (goți răsăriteni), care locuiau la est de Nistru.<br />
<br />
Muntenia și Dobrogea devin un culoar de trecere al popoarelor migratoare, trecerea goților și bulgarilor lăsând suficiente urme, apoi invaziile cumane care pun chiar bazele unui stat Cumania neagră ce cuprindea mai ales Moldova cu Muntenia și tătare (care stăpâneau îndeosebi zonele de câmpie din Muntenia și Moldova la momentul pomenirii voievodatelor lui Litovoi, Seneslau, Ioan și Lupu (Farkas) în diploma cavalerilor ioaniți.<br />
<br />
Toate aceste năvăliri au avut un important aport la menținerea unei populații stabile extrem de reduse în zonă. Populația avea să crească prin venirea treptată a mai multor grupuri de vlahi sud-dunăreni care fugeau din calea atacurilor hunilor și avarilor asupra Imperiului Bizantin. Astfel că în secolul al XII-lea cronici bizantine și slave considerau populația un amestec de triburi geto-dace care intraseră în contact cu civilizația romană, vlahi sud-dunăreni și slavi creștinați de bizantini. Acest amestec de populații avea, ca element comun de cultură, filonul roman.<br />
<br />
După victoria lui Basarab I de la Posada, acesta și (sau?) Vladislav I își extind stăpânirea asupra teritoriului Munteniei și al sudului Moldovei (sub denumirea de "Basarabia") în urma unor campanii victorioase împotriva tătarilor care ajunseseră stăpânitori peste aceste teritorii dând astfel naștere principatului medieval al Țării Românești cu capitala la Câmpulung.Cristianhttp://www.blogger.com/profile/06507370535424331633noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2366805159197738149.post-39873937552497326732010-11-02T15:50:00.002+02:002010-11-02T15:50:54.757+02:00OlteniaOltenia (Lesser Wallachia in antiquated versions, with the alternate Latin names Wallachia Minor, Wallachia Alutana, Wallachia Caesarea in use between 1718 and 1739) is a historical province and geographical region of Romania, in western Wallachia. It is situated between the Danube, the Southern Carpathians and the Olt river (although counties to the east run across the river in Muntenia in some areas).<br />
<br />
History<br />
<br />
Initially inhabited by Dacians, Oltenia was incorpored in the Roman Empire (106, at the end of the Dacian Wars; see Roman Dacia). In 129, during Hadrian's rule, it formed Dacia Inferior, one of the two divisions of the province (together with Dacia Superior, in today's Transylvania); Marcus Aurelius' administrative reform made Oltenia one of the three new divisions (tres Daciae) as Dacia Malvensis, its capital and chief city being named Romula. It was colonized with veterans of the Roman legions. The Romans withdrew their administration south of the Danube in the mid-3rd century and Oltenia was ruled by the Germanic Goths. In the late 4th century it came under the rule of the Taifals before invasion by the Huns. From 681, with some interruptions, it was part of the Bulgarian Empire (see Bulgarian lands across the Danube).<br />
<br />
Around 1247 a polity emerged in Oltenia under the rule of Litovoi, which would later included in Muntenia (the mediaeval state of Wallachia). From an unknown moment and up until 1831, the voivode (Prince of Wallachia) was represented in Oltenia by a ban ("the great ban of Craiova", after the seat was moved from Strehaia), considered the greatest office in Wallachian hierarchy, and one that was held most by members of the Craioveşti family (from the late 15th century to about 1550).<br />
<br />
During the 15th century, Wallachia had to accept the Ottoman suzerainty and to pay an annual tribute to keep its autonomy. From the Craioveşti-family, many bans cooperated with the Turks. However, many rulers, including the Oltenian-born Michael the Brave, fought against the Ottomans, giving Wallachia brief periods of independence. After 1716, the Ottomans decided to cease choosing the voivodes from among the Wallachian boyars, and established the Phanariote regime.<br />
<br />
Two years later, in 1718 under the terms of the Treaty of Passarowitz, Oltenia was split from Wallachia and annexed by the Habsburg Monarchy (de facto, it was under Austrian occupation by 1716); in 1737, it was returned to Wallachia under Prince Constantine Mavrocordatos (see Austro-Turkish War of 1716-18 and Austro-Turkish War, 1737-1739). Under the occupation, Oltenia was the only part of the Danubian Principalities (with the later exception of Bukovina) to experience Enlightened absolutism and Austrian administration, although these were met by considerable and mounting opposition from conservative boyars. While welcomed at first as liberators, the Austrians quickly disenchanted the inhabitants by imposing rigid administrative, fiscal, judicial and political reforms which were meant to centralize and integrate the territory (antagonizing both ends of the social spectrum: withdrawing privileges from the nobility and enforcing taxes for peasants).<br />
<br />
In 1761, the residence of Bans was moved to Bucharest, in a move towards centralism (a kaymakam represented the boyars in Craiova). It remained there until the death of the last Ban, Barbu Văcărescu, in 1832.<br />
<br />
In 1821, Oltenia and the county of Gorj were at the center of Tudor Vladimirescu's uprising (see Wallachian uprising of 1821). Tudor initially gathered his Pandurs in Padeş and relied on a grid of fortified monasteries such as Tismana and Strehaia.Cristianhttp://www.blogger.com/profile/06507370535424331633noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2366805159197738149.post-22905468868472701292010-10-29T17:47:00.002+03:002010-10-29T17:47:58.644+03:00Genealogie si Istorie<style type="text/css"><!--.quote {width:540px; padding: 6px; border: solid 1px #456B8F; font: 12px helvetica, verdana, sans-serif; color: #222222; background-color: #ffffff}.quote a {font: 14px arial, serif; color: #003399; text-decoration: underline}.quote a:hover {color: #FF9900; }//--></style><div style="float:left;padding:5px;"><img src="images/stories/prezentare/arhidieceza.jpg" width="100" alt="" /></div><div class="quote"><a href="http://arcb.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=1451:istoria-arhidiecezei-romano-catolice-de-bucureti&catid=50:istorie&Itemid=178" target="_blank">Istoria Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti</a><br />Luni, 29 Decembrie 2008<br /><br />
<br />
Sfântul Părinte Papa Leon al XIII-lea, la 27 aprilie 1883, prin Scrisoarea apostolică Praecipuum munus, a ridicat Vicariatul Apostolic al Valahiei la rangul de Arhiepiscopie cu reşedinţa în Bucureşti. Tot atunci a fost numit şi primul titular al Arhidiecezei în persoana Episcopului Ignatius Paoli din Congregaţia Pasioniştilor, care, din anul 1870, era Episcop de Nicopole şi...<div align="right" style="width:540px"><p style="text-align:right;">© 2010 - <a href="http://arcb.ro/" target="_blank">Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti</a></p></div></div>Cristianhttp://www.blogger.com/profile/06507370535424331633noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2366805159197738149.post-47747920228137095332010-10-18T11:15:00.000+03:002010-10-18T11:15:35.541+03:00Ce este Genealogia?<b>Genealogia</b> (<b>gr.</b> γενεαλογία, din γένος <i>genos</i> - rasă, familie; λόγος <i>logos</i> - cuvânt, învățătură, știință) este una dintre cele mai vechi, dar și printre cele mai importante, științe auxiliare ale istoriei având drept scop studiul nașterii și evoluția famiililor, înrudirile care se stabilesc între persoanele unei epoci, evoluția acestor înrudiri în timp, precum și rolul pe care aceste înrudiri îl joacă în desfășurarea evenimentelor istorice. <b>Genealogiile</b> sunt înșiruiri sistematice ale membrilor unei familii, făcute pentru a stabili originea și gradul lor de rudenie.<br />
<br />
Metodele de cercetare ale genealogiei sunt cele analitice, prin care se stabilește <a class="mw-redirect" href="http://ro.wikipedia.org/wiki/Tabla_ascenden%C8%9Bilor" title="Tabla ascendenților">tabla ascendenților</a> și cele sintetice, prin care se stabilește <a href="http://ro.wikipedia.org/wiki/Tabla_descenden%C8%9Bilor" title="Tabla descendenților">tabla descendenților</a>. Uneltele genealogiei sunt, în special, registrele de stare civilă, registrele parohiale, testamente, pomelnice, <a href="http://ro.wikipedia.org/wiki/Diplom%C4%83_de_%C3%AEnnobilare" title="Diplomă de înnobilare">acte de înnobilare</a> sau de punere în posesie, acte judecătorești, registre de ranguri nobiliare, foi de zestre, inscripții funerare, pisanii etc.Cristianhttp://www.blogger.com/profile/06507370535424331633noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2366805159197738149.post-55710861604386786152010-08-03T23:10:00.000+03:002010-08-03T23:40:35.267+03:00Who do you think you are?The research of our ancestors will permet to discover our family members and some Internet's sites will permet to find connections with other families which contains the same members.Cristianhttp://www.blogger.com/profile/06507370535424331633noreply@blogger.com2